toamnei

Noiembrie 29, 2012

Toamnă,

Anul ăsta am reuşit să te întâlnesc când erai frumoasă şi sobră,

Ca o fetiţă preocupată de păpuşile ei.

Vânturi, ploi…

Toamnă, femeio!  Nu ţi-am mai aşteptat desfrâul.

Cunosc aventurile tale cu Timpul şi-ţi ştiu regretele

Aşa că, am ales să te păstrez sensibilă şi delicată.

Înainte de a te înghiţi pământul

Am oprit ceva din tine, aşa… ca să ştiu c-ai existat.

Toamnă, babă beţivă, la revedere!

PS:

Toamna în casă - Frunze pe pervaz

Anunțuri

chat de Bruxelles I

Noiembrie 25, 2012

Într-o după amiază târzie de Octombrie, pe când uşa de la grădină era deschisă  pentru a lăsa fumul de grătar să se amestece cu aerul oraşului, o pisică tigrată cu ochi verzi, mustăţi lungi şi patru şosete albe asortate, adulmeca un eventual ospăţ. Aşezată cuviincios pe ultima treaptă, doar nasul îi trecea linia pragului. Şi-l ridica din când în când în diferite direcţii, adulmecând în special aerul cald care purta cu el deliciul fripturii. Atunci îi puteam admira plastronul şi fularul alb, ce urcau discret sub botic, de ziceai că tocmai îşi muiase nasul  în făină. Nu cunoştea terenul iar foamea nu reuşise s-o împingă la acte de curaj. Când am dat cu ochii unul de celălalt, a scos un mieunat lung şi galeş, demonstrându-mi toată duioşenia şi umilinţa de care putea fi în stare la nevoie. M-am bucurat că nu s-a speriat şi m-am retras tiptil, cu gânduri bune, să-i mai caut ceva de mâncare prin frigider. Când m-am întors cu parizerul, s-a speriat şi cu o întorsătură bruscă a sărit pe alee şi a zbughit-o înapoi spre grădină. Când s-a simţit în siguranţă, s-a oprit şi s-a uitat din nou spre mine. Am chemat-o: Pis-pis! dar nimic. Nu ştiu de ce mi-a venit să-i zic ţi-ţi, ţi-ţi! şi s-a arătat interesată, nu ştiu dacă din proverbiala curiozitate sau de sunetul pe care l-am produs. Mai târziu am aflat că pisicile de aici nu înţeleg românescul pisi-pisi. Am botezat-o în toate felurile atunci: Carla, Nuţa, Tina dar Ţiţi i-a rămas numele. Singurul zgomot la care răspundea doar când avea chef. Fiică-mea, la patru ani şi ceva, îi spunea Ţiţina.  Acum mă întreabă: Ce mai face Ţiţina?  Ah, mi-am amintit de ce o numeam Carla!  De la Carla Bruni; asta ascultam când „ne-am cunoscut”, La vie en rose. (Prefer varianta modernă celei clasice a lui Édith Piaf)

I-am lăsat parizerul pe piatra aleii şi am intrat în casă, urmărind de după geam,  graba cu care înşfăca mâncarea.  Nu voiam s-o termine şi să plece înainte de a-i mai da şi altceva.  În timp ce înfuleca, m-am întors repede în bucătărie unde, însoţit de un gând straniu de a o stăpâni , am luat o farfuriuţă cam orfană şi i-am oferit-o plină cu lapte (aveam lapte în casă!).  Deliciu! După ce a lins tot, inclusiv mustăţile-i, a făcut stânga-mprejur şi s-a îndreptat agale spre locul de unde venise …spre tărâmul grădinilor. Urmărind-o plecând, i-am văzut mai bine coada ce-i coborâse odată cu potolirea foamei. Părea mai lungă decât ar fi fost normal şi cred că s-ar fi putut agăţa cu ea de crengi dac-ar fi fost nevoie. Se lăsase seara şi-i desluşeam doar umbra neagră amestecându-se încet cu întunericul grădinii. Alte bucătării îşi începeau activitatea iar ea le cunoştea programul.

Pisica pe pervaz

Mă numesc Ţiţi şi mi-e foame tot timpul.

Acum mâncam şi eu friptura, lăsând mica experienţă de mai devreme să-mi stăpânească gândurile. O fi a cuiva?  Părea totuşi  prea flămândă pentru o pisică cu stăpân. O fi gestantă?  O fi  pierdută? Abandonată nu cred că era… aici lumea nu abandonează animalele. Unde s-o fi dus? Dacă va mai veni, o voi ademeni cu mâncare în casă.

Poate voi mai scrie despre această pisică. Asta în cazul în care problemele, gândurile mai serioase, de importanţă naţională, vor rămâne secundare, ceea ce e posibil; am dovedit-o din plin până acum.

Tescanii lui Enescu

Noiembrie 15, 2012

Dacă ar fi să vorbesc despre locurile României care m-au surprins și m-au fascinat tocmai când mă așteptam mai puțin, satul Tescani în județul Bacău ar fi unul dintre ele.  Motivul? Ușor de ghicit. Acest loc, lesne de scăpat dacă nu ești atent când treci de curba periculoasă de la Florești, îți dă impresia că ai intrat în altă lume… atemporală. L-am vizitat prima oară când firul crud al ierbii creștea timid lângă albul proaspăt al varului de pe trunchiul copacilor. Scăpat de haosul rutier, am străbătut drumul satului urmând firul liniștit al Tazlăului spre răsărit. Soarele de primăvară jubila. Reușise cu lumina lui călduță să descrețească frunțile sătenilor, cozile cățeilor, și să seducă mugurii copacilor spre o existență nouă. Am trecut de pe un mal pe altul al râului urmând semnul: Casa Memorială George Enescu. Urcușul abrupt al drumului cerea viteza ‘ntâia iar după această manevră scurtă drumul virează la stânga și, ca o surpiză, în fața ta se întinde sub bolta copacilor drumul ce duce spre conac.

Înainte de a te pierde în istoria acestui loc de dor, să stai cu spatele la poartă și să privești în stânga linia depărtată a plopilor – soldați ai trecutului iar in dreapta, livada cu meri – perdea de ramuri printre care poți desluși imaginea acestei așezări de basm.

Am încercat să reproduc în câteva cuvinte farmecul acelui loc dar mi-e imposibil. Poate imaginile de mai jos mă vor ajuta să vă transmit energia Tescanilor, energie pe care o simt de fiecare dată când mă aflu acolo. Știam că Andrei Pleșu a fost „exilat” la Tescani de către comuniști dar nu știam de jurnalul lui de la Tescani. Ar fi fost cel puțin ciudat (dacă nu suspect) să nu existe așa ceva. Sunt curios să-i citesc impresiile.

Primăvara la Tescani, Bacău

Conacul Tescani

Copaci în curtea conacului de la Tescani

Sălciile de la Tescani

Vedere de pe scările muzeului de la Tescani

Tescani - muzeul George Enescu

Plopii - soldații trecutului

Statuia George Enescu

Statuia lui Enescu

Drum la Tescani

Alte resurse referitoare la viata si patrimoniul George Enescu:

Abandonarea casei din Mihăileni, jud. Botoșani

http://suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/8094

http://www.turismistoric.ro/2013/01/salvati-casa-lui-enescu-din-mihaileni-scrisoare-pentru-melomani/

plimbare sterilă

Noiembrie 11, 2012

Aer rece de duminică.
Frunzele stau scofâlcite pe alei,
Oameni năuci ies din clădirile mute.
Trag uşa după ei şi urcă strada
Să-şi târâie pantofii de plumb prin praful nisipit al parcului.
Aleile, la număr cât spiţele la bicicletă,
Îi poartă roată în acelaşi loc, dar nu le pasă.
Vrăjiţi de-orgia toamnei
Puţin le intră, nimic nu le mai iasă.
Duminica e prea apăsătoare şi prevesteşte… Luni!
Plimbarea să le fie mai dreaptă, mai aleasă.
Goi, precum copacii… desfrunziţi,
Se-ntorc în blocurile lor ca rătăciţi.

amintirea unei femei

Noiembrie 9, 2012

Mă urmărește de vreo două zile imaginea unei femei pe care e posibil să o fi întâlnit cândva. Trebuie să fi fost cu foarte mult timp în urmă pentru că nu-mi aduc aminte precis când, unde sau în ce împrejurări. Am o temere că de fapt n-am întâlnit-o nicioadată. Imaginea ei mi-a reapărut după ce i-am auzit vocea. Vocea ei venea tot de undeva din memorie. Nu pot știi nici dacă această memorie auditivă a fost declanșată de vreo voce înconjurătoare. Era o voce calmă, feminină cu o jumătate de notă mai joasă decât al femeilor pe care le întâlnești în fiecare zi. Acea voce „de radio” aș fi ascultat-o pâna la „capătul traseului”. Inexplicabil, îmi aminteam și râsul ei. De unde venea ființa asta!? Cine era această femeie al cărei imagine mă obseda în ultimele ore!? Mi-am zis că trebuie să fac un efort și să încerc să-mi amintesc mai multe detalii despre ea. Plăcerea acestui efort mă împingea să merg mai departe. Nici nu mai disting dacă amănuntele sunt închipuiri sau amintiri. Nu mai are importanță nici succesiunea lor. Las imaginile să curgă…

Când privirile ni se întâlneau și mă pierdeam tăcut în ochii ei verzi, zâmbea. Gura mică cu buze frumos conturate insinuau o lascivitate inocentă. Dinți albi contrastau încântător cu tenul ei arămiu. Acea vară soarele o mângâiase tocmai de ajuns. Dacă m-aș fi apropiat de ea, statura ei mi-ar fi permis să-i sărut fruntea. Purta o rochie de vară bleumarin, decoltată, care i se lipea de corp și-i cădea ușor peste jumătatea coapselor. Stăteam amândoi pe coridorul vagonului sprijinindu-ne de bara unui geam deschis. Aerul cald al asfințitului de vară târzie îi răscolea uneori părul roșcat așezându-i la întâmplare șuvițe rebele pe frunte. Deși aveam locuri, în compartimente diferite, nu ne-am putut desprinde nici unul de acel loc la fereastră unde am conversat sau am stat tăcuți privind pierduți sfârșitul zilei.

A trebuit să cobor primul, liniștit într-un fel că nu a fost invers. Nu i-aș fi suportat absența. Ne-am luat rămas bun. Prin ferestrele deschise soarele inunda coridorul îngust al vagonului iar alții au rămas la geamuri. Priveau în depărtare unduirile coamelor de dealuri întunecate de strălucirea soarelui la asfințit.

M-am mulțumit cu retrăirea acestei amintiri adolescentine numai pe jumătate convins că ea era femeia ce mă bântuia acum.
(Extras din jurnal. 8 Ianuarie 2012)

un om curajos

Noiembrie 5, 2012

Meritul meu nu e că sunt cu totul ineficace, ci că m-am vrut aşa.” – Emil Cioran

Se înfiripase bine ideea că Cioran ar fi un pesimist. Disecţiile metafizice cu care s-a îndeletnicit nu l-au avantajat într-o lume frivolă, în declin. Părtaş şi eu la ea, asemenea reclamă l-a ţinut, regretabil de ușor, departe de mine o perioadă lungă de timp; perioadă presărată cu lecturi necesare(?) și eforturi dedicate desăvârşirii rolului pe care se aștepta să-l joc în viață.

Adevărurile pe care le pune în lumină cu clarviziune genială nu mi-au stârnit dispoziţia necesară pentru a ieşi din cotidian şi a mă afunda în gândurile „negre” ale celui mai sensibil individ în faţa neajunsului de a ne fi născut. A-l fi citit pe Cioran nu prevestea nimic bun iar eu aveam nevoie să-mi păstrez elanul, frenezia, nu să mă fi împiedicat în marile realităţi existenţiale. Nu bănuiam nici o clipă că într-o bună zi, tocmai el, Cioran, îmi va face cărare în hăţişul vieţii. Mă întreb de ce nu-l găsesc nici trist, nici pesimist… Oare pesimismul meu să-l întreacă pe al lui?

Pentru mine, Cioran este un om curajos! Să poţi să urmăreşti ideea neantului cu atâta forţă şi luciditate într-o lume îmbibată de ambiţie şi progres, constituie un act de curaj. Prin faptul că îşi asumă suferinţele noastre, are curajul Mântuitorului, pe care, în mod paradoxal, l-a negat cu toată fiinţa lui.

Certat cu destinul, Cioran are curajul de a-l înfrunta pâna în ultima clipă, atribuindu-şi meritul de a fi devenit cu totul ineficace într-o lume în care utilitarismul a devenit pre-condiţie a existenţei. Ca să-ţi toceşti sensibilitatea dincolo de măduvă şi ca să ţi-o expui mârşăviilor lumeşti cu atâta persistenţă (şi eficacitate!), îţi trebuie curaj, mare curaj!

Dacă l-aş fi citit la douăzeci de ani poate l-aş fi acceptat ca pe un simplu exemplu şi nicidecum un mentor. Doar un exemplu care mi-ar fi arătat exact ce nu trebuia să devin.

Din slăbiciune fac tot ca mine, chiar dacă el are dreptate. Simt însă că timpul curge în favoarea lui şi că, într-un final, mă voi găsi pe drumul arătat de el, aspirând către acelaşi merit.