amintirea unei femei

Noiembrie 9, 2012

Mă urmărește de vreo două zile imaginea unei femei pe care e posibil să o fi întâlnit cândva. Trebuie să fi fost cu foarte mult timp în urmă pentru că nu-mi aduc aminte precis când, unde sau în ce împrejurări. Am o temere că de fapt n-am întâlnit-o nicioadată. Imaginea ei mi-a reapărut după ce i-am auzit vocea. Vocea ei venea tot de undeva din memorie. Nu pot știi nici dacă această memorie auditivă a fost declanșată de vreo voce înconjurătoare. Era o voce calmă, feminină cu o jumătate de notă mai joasă decât al femeilor pe care le întâlnești în fiecare zi. Acea voce „de radio” aș fi ascultat-o pâna la „capătul traseului”. Inexplicabil, îmi aminteam și râsul ei. De unde venea ființa asta!? Cine era această femeie al cărei imagine mă obseda în ultimele ore!? Mi-am zis că trebuie să fac un efort și să încerc să-mi amintesc mai multe detalii despre ea. Plăcerea acestui efort mă împingea să merg mai departe. Nici nu mai disting dacă amănuntele sunt închipuiri sau amintiri. Nu mai are importanță nici succesiunea lor. Las imaginile să curgă…

Când privirile ni se întâlneau și mă pierdeam tăcut în ochii ei verzi, zâmbea. Gura mică cu buze frumos conturate insinuau o lascivitate inocentă. Dinți albi contrastau încântător cu tenul ei arămiu. Acea vară soarele o mângâiase tocmai de ajuns. Dacă m-aș fi apropiat de ea, statura ei mi-ar fi permis să-i sărut fruntea. Purta o rochie de vară bleumarin, decoltată, care i se lipea de corp și-i cădea ușor peste jumătatea coapselor. Stăteam amândoi pe coridorul vagonului sprijinindu-ne de bara unui geam deschis. Aerul cald al asfințitului de vară târzie îi răscolea uneori părul roșcat așezându-i la întâmplare șuvițe rebele pe frunte. Deși aveam locuri, în compartimente diferite, nu ne-am putut desprinde nici unul de acel loc la fereastră unde am conversat sau am stat tăcuți privind pierduți sfârșitul zilei.

A trebuit să cobor primul, liniștit într-un fel că nu a fost invers. Nu i-aș fi suportat absența. Ne-am luat rămas bun. Prin ferestrele deschise soarele inunda coridorul îngust al vagonului iar alții au rămas la geamuri. Priveau în depărtare unduirile coamelor de dealuri întunecate de strălucirea soarelui la asfințit.

M-am mulțumit cu retrăirea acestei amintiri adolescentine numai pe jumătate convins că ea era femeia ce mă bântuia acum.
(Extras din jurnal. 8 Ianuarie 2012)

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: