chat de Bruxelles I

Noiembrie 25, 2012

Într-o după amiază târzie de Octombrie, pe când uşa de la grădină era deschisă  pentru a lăsa fumul de grătar să se amestece cu aerul oraşului, o pisică tigrată cu ochi verzi, mustăţi lungi şi patru şosete albe asortate, adulmeca un eventual ospăţ. Aşezată cuviincios pe ultima treaptă, doar nasul îi trecea linia pragului. Şi-l ridica din când în când în diferite direcţii, adulmecând în special aerul cald care purta cu el deliciul fripturii. Atunci îi puteam admira plastronul şi fularul alb, ce urcau discret sub botic, de ziceai că tocmai îşi muiase nasul  în făină. Nu cunoştea terenul iar foamea nu reuşise s-o împingă la acte de curaj. Când am dat cu ochii unul de celălalt, a scos un mieunat lung şi galeş, demonstrându-mi toată duioşenia şi umilinţa de care putea fi în stare la nevoie. M-am bucurat că nu s-a speriat şi m-am retras tiptil, cu gânduri bune, să-i mai caut ceva de mâncare prin frigider. Când m-am întors cu parizerul, s-a speriat şi cu o întorsătură bruscă a sărit pe alee şi a zbughit-o înapoi spre grădină. Când s-a simţit în siguranţă, s-a oprit şi s-a uitat din nou spre mine. Am chemat-o: Pis-pis! dar nimic. Nu ştiu de ce mi-a venit să-i zic ţi-ţi, ţi-ţi! şi s-a arătat interesată, nu ştiu dacă din proverbiala curiozitate sau de sunetul pe care l-am produs. Mai târziu am aflat că pisicile de aici nu înţeleg românescul pisi-pisi. Am botezat-o în toate felurile atunci: Carla, Nuţa, Tina dar Ţiţi i-a rămas numele. Singurul zgomot la care răspundea doar când avea chef. Fiică-mea, la patru ani şi ceva, îi spunea Ţiţina.  Acum mă întreabă: Ce mai face Ţiţina?  Ah, mi-am amintit de ce o numeam Carla!  De la Carla Bruni; asta ascultam când „ne-am cunoscut”, La vie en rose. (Prefer varianta modernă celei clasice a lui Édith Piaf)

I-am lăsat parizerul pe piatra aleii şi am intrat în casă, urmărind de după geam,  graba cu care înşfăca mâncarea.  Nu voiam s-o termine şi să plece înainte de a-i mai da şi altceva.  În timp ce înfuleca, m-am întors repede în bucătărie unde, însoţit de un gând straniu de a o stăpâni , am luat o farfuriuţă cam orfană şi i-am oferit-o plină cu lapte (aveam lapte în casă!).  Deliciu! După ce a lins tot, inclusiv mustăţile-i, a făcut stânga-mprejur şi s-a îndreptat agale spre locul de unde venise …spre tărâmul grădinilor. Urmărind-o plecând, i-am văzut mai bine coada ce-i coborâse odată cu potolirea foamei. Părea mai lungă decât ar fi fost normal şi cred că s-ar fi putut agăţa cu ea de crengi dac-ar fi fost nevoie. Se lăsase seara şi-i desluşeam doar umbra neagră amestecându-se încet cu întunericul grădinii. Alte bucătării îşi începeau activitatea iar ea le cunoştea programul.

Pisica pe pervaz

Mă numesc Ţiţi şi mi-e foame tot timpul.

Acum mâncam şi eu friptura, lăsând mica experienţă de mai devreme să-mi stăpânească gândurile. O fi a cuiva?  Părea totuşi  prea flămândă pentru o pisică cu stăpân. O fi gestantă?  O fi  pierdută? Abandonată nu cred că era… aici lumea nu abandonează animalele. Unde s-o fi dus? Dacă va mai veni, o voi ademeni cu mâncare în casă.

Poate voi mai scrie despre această pisică. Asta în cazul în care problemele, gândurile mai serioase, de importanţă naţională, vor rămâne secundare, ceea ce e posibil; am dovedit-o din plin până acum.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: