O viaţă neanalizată nu este demnă de trăit.”

Cu siguranţă Socrates a însemnat ceva mai mult, eu însă m-am conformat cu un bilanţ de sfârşit de an. Era inevitabil. În ultimii ani am tot simţit nevoia unui astfel de bilanţ. Nu ştiu de unde vine această necesitate. O bănuială există dar nu vreau să descos prea mult lucrurile în această privinţă. Până acum îl făceam fără o structură anume sau vreo rigurozitate. Marcam doar anumite momente de care-mi aminteam într-o după-amiază mai liniştită. M-am gândit că nu ar fi cu totul deplasat ca anul acesta să „trag linia” aici,  pe blog. Ideea de bilanţ a rezultat nu numai din celebra concluzie la care a ajuns binecunoscutul filozof dar şi din faptul că, după un an plin îmi place să „reduc motoarele”. Mă sustrag discret problemelor de rutină de care mă ocup în continuare, dar ușor absent. Uneori mi-e peste putință și mi-aș dori culpabilitatea unei boli. (Trebuie să fiu prea sănătos de pot gândi aşa.)

Decembrie mi se pare timpul ideal pentru reflecţii. Analiză de final, postludiul actului săvârşit de-a lungul anului. A face-o când populaţia mişună aţâţată de ultima responsabilitate a anului, cea a cadourilor, mi se pare cel puţin potrivit să cauţi confortul unui fotoliu și al unei căni cu ceai (sau cafea) şi să începi să urmăreşti cu detaşare filmul anului, al cărui protagonist ai fost chiar tu. Mi se pare o activitate cel puțin plăcută, dacă nu indicată. Să revizitezi  momente, locuri, oameni, situații descoperi detalii pe care nici nu știi că le știai. (Vă sunt cunoscute vorbele?). Adevărata distracție începe când deschizi „arhivele” anilor de mult trecuți.

Crăciunul, nu Anul Nou, marchează sufleteşte sfârşitul unui capitol şi începutul altuia. Aşa simt. Aş fi gata să accept şi ideea ca Întâi Ianuarie să se întâmple pe 26 Decembrie. Probabil şi vorba: Să nu te prindă Crăciunul! are rostul ei. Şi ca să nu mă prindă nici pe mine Crăciunul la această pagină, o să încep să aştern în continuare împliniri, bucurii, tristeţi, aspiraţii, care-mi justifică într-un fel timpul consumat.

Important! Detaşarea menţionată mai sus, să nu dureze mai mult decât trebuie, altfel trăim pericolul de a rata participarea la acest spectacol minunat iar consecinţele sânt de neiertat.

O sa încep cu realizările… mai mari le-aş numi eu. Mai mari din pricina efortului material şi/sau al celui emoţional, nervos, psihic sau cum doriţi.

O dorinţă mai veche de-a mea care a trecut cu brio testul timpului, un proiect început în 2010, s-a materializat în toamna acestui an. Am reuşit cu ajutorul tatei, să renovez casa bunicilor şi am transformat grajdul într-o anexă locuibilă. (Știu că nu s-ar fi supărat, dar să mă ierte bunicu! Şi-i doresc să se odihnească în pace.) Mai sânt chestii de finisat dar lucrările mari s-au încheiat. Grajdul arată mai bine decât casa, zice tata să mă supere. Ştie că nu poate. Am făcut eforturi mari pentru a vedea acest loc pe picioare. Unii mi-au spus că arunc banii pe geam. Da, îi arunc pe geam, dar înăuntru! ziceam cu încăpăţânare Pentru mine, acest loc nu are numai o valoare sentimentală.  Acolo mi-am petrecut verile, iernile, vacanţele de copil de şcoală primară. Acolo, înaintea bunicilor, au locuit şi străbunicii mei. Acel loc îmi reprezintă rădăcinile, chiar dacă sunt a treia generaţie de orăşean cu rădăcini călătoare. Îl văd ca pe un loc unde-aş putea să cad la nevoie. La grădina acelui loc mă gândeam când am scris O zi. (Vor urma poze mai multe dar până atunci am pus una făcută cu prima zăpadă de anul ăsta; vezi mai jos.)

O altă realizare destul de importantă pentru mine, este faptul că în August am început pe furiş acest blog şi pe care sunt bucuros că am reuşit să-l aduc până aici. De ce pe furis? Pentru că nu l-am menţionat nici unui cunoscut. Nici în momentul de faţă nu am făcut-o. De cinci luni „operez în ilegalitate”, cred. În cazul în care cineva dintre cunoscuți m-a descoperit dar a avut delicatețea să nu mă „dea în vileag” şi citește aceste rânduri, îi sunt recunoscător. Semăn bunicului. Și el era secretos. Cum spuneam, mă bucur că nu l-am abandonat (blogul) după primele două luni, cum am făcut-o cu alte două tentative anterioare. Două luni pare să fie perioada critică a oricărui început. Și când m-am lăsat de fumat, tot a doua lună a fost şi cea mai grea. Apoi a şasea şi gata, m-am lăsat. Dacă aș fi ținut acest blog acum opt ani, precis aş fi menționat renunțarea la fumat la rubrica Singura Realizare Remarcabilă.

„Ceai Cafea și Biscuiţi” trebuie să fi pornit la momentul potrivit şi din motive „sănătoase”. Pot spune că mi-a oferit nu numai satisfacţie ci şi oarecare consolare în zilele mai puţin însorite. Vis-a-vis de rolul jurnalului în viaţa unui om, iniţial am fost tentat să-i dau dreptate maestrului Cioran: dacă lumea ar ţine jurnale, Biserica ar fi ameninţată de faliment. Dar ce ştiu eu despre Biserică să-i speculez falimentul!? Îmi pare rău, dar pe blogul meu nu scăpaţi de fantoma scriitorului, chiar cu riscul de a se înţelege că am citit numai o carte până acum. Dar mă întreb: Ce-i aşa de rău în a fi citit o singură carte la viaţa ta? Să fie o carte mai rău decât nici una? Ai fi considerat un prost cu idei puţine şi fixe? Având idei puţine și fixe, ai şanse mai mari de a le fructifica. Sperie pe cineva chestia asta?

Fără îndoială, supravieţuirea blogului este şi contribuţia voastră, a celor care veniți și reveniţi şi îmi alimentaţi apetitul pentru încă o postare, încă una, și-ncă una… Primul Like pe care l-am primit a adus cu el trăiri inedite. Cele ulterioare nu au fost mai puțin banale. Mi-au dat încrederea de care am avut nevoie să continui. Vă mulţumesc! Până la urmă, prin acest blog m-am ascuns de prieteni, ca să realizez, deloc surprinzător, că m-am oferit unei lumi întregi. Uneori e mai uşor aşa.

Pe plan profesional, mi-am tras un şut în fund. Am avut nevoia de o schimbare şi ca urmare, mi-am dat demisia. Repercusiunile nu au fost tragice. Niciodată nu sânt. Oare se pretează a adăuga acest eveniment  la capitolul „mari realizari”? A necesitat totuşi o oarecare doză de curaj şi am zis: hai, merge. Timpul îmi va demonstra dacă va fi fost şi un pas înainte. (Ah, nu-i limba noastră o comoară!?)

*

Realizările mai mici acum…

Ele par mai mici doar pentru că sunt paşi mai mărunţei. Paşi mai mărunţei către… Către ce? Habar n-am! Sânt realizări mai mici dar nu şi necesar mai puţin importante decât cele mari.

Am continuat să scriu în jurnalul meu de hârtie aproape zilnic. Aproape! Gânduri, idei, emoţii, desene…orice. De când am început blogul însă, am observat că nu prea mai scriu în el. Oricum, rămâne o sursă bună de inspiratie pentru viitoarele postări. Sau voi reveni la el când veleitățile de blogger se vor fi stins.

Nu lipsit de satisfacţie este faptul că am reuşit să ies în parc la alergat de cel putin două ori pe săptămână, uneori chiar trei. Tentativele de a depăşi aceste limite s-au lăsat cu dureri de genunchi, spline etc. iar alergarea a devenit un marş forţat. Mă tenta, dar până la urmă am reușit să nu mă înscriu la nici un gym (Nu sunt adeptul gymurilor, mai ales cu abonament. De fapt nu sunt adeptul nici unui fel de abonament! Apropo, nici internetul nu-l am pe abonament. E mobil. Ar fi ideal dacă aș putea scăpa de orice subscripție.) și am continuat să fac sport în parc chiar şi la zeroº . Cea mai mare satisfacţie mi-a oferit-o alergarea dimineaţa-devreme. Mai greu cu trezitul înainte de ora 7, dar odată spălat pe ochi, totul curge de la sine. Ziua capătă alt sens după alergarea de dimineață. Nu mai trăiesc cu sentimentul că sunt transportat sau cărat dintr-un loc în altul. Direcțiile şi deciziile par ale mele. O recomand!

M-am tot gândit dacă nu ar fi fost mai potrivit să așez chestia următoare la mari realizări: am reușit să nu mai pierd timpul pe Facebook. Sincer mă săturasem de zicale, invitaţii la farm ville, poker, subscripţii şi aderări la tot felul de cauze pierdute, copii fără mâini sau animale cu priviri duioase. Trec zile când nu intru deloc iar cel mai important aspect este că, nu-mi lipseşte! (Parc-aş vorbi de cocaină.)  După puţină curăţenie făcută cuviincios, am ajuns la suma rotundă de 100 de „prieteni”. Acum e linişte şi am timp de-ale mele.

Ok, ce s-a mai întâmplat în cursul acestui an? Am să menţionez succint câteva momente şi chestii care m-au bucurat sau m-au încântat în 2012:

  • Fiică-mea creşte frumos.
  • Părinţii sânt sănătoşi.
  • Am revăzut pe cineva drag după 6 ani.
  • Recitalul de pian „Pe clape albe… şi negre” a lui Teo Milea mi-a lăsat o amintire frumoasă la sfârșit de an.
  • Anul acesta am prins deschise uşile palatului regal. Sunt deschise publicului o singură săptămână pe an, în August, şi până acum am ratat momentul. (Vor urma poze.)

Momente şi chestii care m-au bucurat mai puţin în 2012:

  • Am împlinit 40 :-D
  • Nu am citit ce şi cât aş fi dorit. Pe listă: Nu, nu e Cioran! El a luat o pauză.  Fermentează, cloceşte ceva. Pe listă e Atlas Shrugged – Ayn Rand. Pe urmă poate mă întorc la Cioran – Scrisori către cei de-acasă.
  • Pe 4 Martie s-a stins și ultimul bunic. Avea 91.

*

Ce aş face diferit dacă aş putea da timpul înapoi sau m-aş întâlni cu situaţii asemănătoare pe viitor?

Aş începe să scriu bloguiesc mai devreme. Presupun totuşi că nu e o activitate căreia să-i poţi comanda. De fapt, jurnalul care-l ţin pe hârtie de vreo doi ani cred că m-a adus aici. Cum am menţionat mai sus, am mai avut două tentative dar au eşuat. Nu știu de ce îmi vine în minte povestea fierarului japonez care, atunci când începe să confecţioneze o sabie, se apucă de trei odată, ştiind că numai una va ieşi bine.

*

Despre planuri, dorinţe, aspiraţii pentru noul an, ce-aş putea să spun? Mai ştim să dorim?

Sigur, acestea vor exista tot timpul! Totuşi, nimic de anvergură, nimic extraordinar. Keep it simple, keep it clear! cum ar spune un amic. Tot un „amic”, de data asta imaginar, Cioran, m-ar sfătui să continui. Să continui să fiu ceea ce sunt dar tot timpul cu îmbunătățiri. Și cred că asta ne-ar sfătui pe toți.

În noul an, aş mai dori să găsesc timpul şi inspirația necesară pentru a continua cu scrisul şi să pot  rămâne fidel principiilor şi ideii de la care a şi pornit acest blog. Când ingredientele există, timpul se poate „procura”. Îmi doresc ca și voi să găsiţi motivaţia şi dispoziţia pentru a reveni la aceste pagini.

Nu în ultimul rând, sper să continui cu alergările (sau mersul) şi să mai slăbesc vreo două kilograme. Cred că sunt pe drumul cel bun în această privinţă. Scrisul şi statul pe scaun mi-o cer în egală măsură.

Acestea fiind spuse, eu azi iau vacanţă iar pe durata ei, mai rar cu netul. Toate încăpăţânările, emoţiile, gândurile etc. vor fi înregistrate pe hârtie sau pe Voice Recorderul telefonului, funcţie descoperită nu de mult şi care a devenit metoda mea preferată de a capta scăpărările şi chinuielile talentului. Perioada de vacanţă am rezervat-o activităţilor pentru care de obicei nu am timp sau pe care circumstanţele nu mi le permit. O să recuperez orele de joacă cu fii-mea. Vrem să desenăm, să jucăm lego, să facem puzzle (deja mă doare capu), să mergem la matineu şi dacă avem noroc, să alunecăm pe zăpadă cu sania sau cu punga. Vreau să ascultăm poveşti la CD şi să ne plimbăm pe afară când nu mai avem loc prin casă. Şi mai vedem noi, sigur va avea idei.

Probabil aceasta este şi ultima mea postare pe acest an (în cazul în care nu voi fi stârnit de vreun eveniment demn de menționat) dar cu siguranță voi reveni în Ianuarie.

Vă urez tuturor o vacanţă minunată, Crăciun fericit şi să ne vedem sănătoşi în 2013!

Casa Darmanesti - Anexa camera de sus

Anunțuri

4 am

Decembrie 12, 2012

O uşă trântită m-a trezit în toiul nopţii. Năpârcile de deasupra se hărţuiau. Când m-am uitat la ceas, am ştiut că ăsta mi-a fost somnul. Am încercat să adorm la loc dar cu cât încerci mai tare, cu atât te trezeşti mai de-a binelea. Ca şi cu scrisul… Când mă gândesc că trebuie să scriu, nu scriu nimic.

La 4 am, cu somnul sărit şi cu faţa rece, că nu dau drumu prea tare la căldură noaptea, m-am dus la dulapul cu ceai. Mentă, earl grey clasic, muşeţel… Muşeţel! În lipsa unei veioze la îndemână, am aprins o lanternă mică şi, aşezat pe marginea patului, am aşteptat în semi-întuneric infuzia. Aş fi preferat să fiu într-un tren, întins pe cele trei locuri ale unui compartiment încins de radiatorul fără rozetă, cu faţa în sus, acoperită cu-o flanea, pentru a nu lăsa lumina galbenă a haltelor să mă trezească.

Becul lanternei începuse să pâlpâie. Atât mi-a trebuit. Primul gând a fost mai greu. Până pe la 6, când am aţipit din nou, mi-a vâjâit capul. Am tras şi telefonul mai aproape, să înregsitrez ceea ce lumina dimineţii avea să şteargă negreşit. Iată ce poti păţi la 4 dimineaţa, când somul ţi-a sărit de-a binelea. Pe urmă, să-mi spuneţi dacă sunt pe ducă.

:

Scurgerea palpabilă a vieţii din baterii mă neliniştea… Această nelinişte încerca să denunţe o zgârcenie falsă, un sentiment de regret atenuat, ca cel pe care-l încerci de fiecare dată când dezumfli salteaua de plajă.

Dacă aş fi fost născut aici, mi-aş fi întrebat aleşii: De ce? De ce i-aţi lăsat în jurul meu? În rezidenţa dumneavoastră, precis nu trebuie să-i suportaţi!

Mi-am adus aminte de o convorbire telefonică cu taică-meu. Trecea prin parcul pe care-l cunosc foarte bine şi m-a întrebat dacă aud ciorile deasupra lui, croncănind. Auzisem ceva în fundal dar mi s-a părut orăcăit de broaşte si am vrut să-l intreb dacă-i la vreo baltă.

Care-i diferenţa între mine şi Cioran? Caracterul! El a îndrăznit să supere pe alţii înainte de a-şi vedea sacii în căruţă. Eu am făcut-o pe urmă.

Cred că am o predispoziţie patologică pentru individualitate. Nu am privit niciodată oamenii în ansamblu, chiar şi după ce s-au hotărât să devină cupluri. Pentru mine, el a rămas el, ea a rămas ea. Chiar mai mult! Diferenţele s-au accentuat.

Sunt nebun? Mă consider norocos că cel putin nu m-au trezit din somn.

Am terminat ceaiul însă debitările şi rostogolirile sub plapumă au continuat. Nu m-am putut lăsa în voia unor imagini cu rating, care să-mi ofere măcar liniştea unui postludiu. La 6, pisica mi-a întrerupt aţipeala că vroia afară. Îi invidiez rezilienţa. Pare imună la rutină. La 7, aşteptam încordat, cu degetul pregătit pe butonul STOP al ceasului deşteptător.

Băiatul cel rău

Decembrie 2, 2012

Datorită meseriei, astăzi ar trebui să studiez nişte materiale tehnice. Asta ar fi trebuit să fac şi ieri. De fapt, de vreo săptămană tot asta ar fi trebuit să fac. Materialul stă pregătit pe masă. A stat o perioadă şi mai aproape de mine, pe canapea dar am reuşit să-l evit cu succes. Desigur, nu fără oarecari dojeni de conştiinţă. Staţi liniştiţi, totul e sub control! situaţia nu e Ah, tre să merg la baie da îmi place filmul! Neh, e timp. Dar felul în care am fost programaţi de mici, îmi tot împungea ca un profesor nevăzut, conştiinţa. Aşadar, conflict total cu natura atehnică a sufletului meu şi atitutdinea zenistă „mai putin. mai usor” cu care am fost „dotat” de la natură. De multe ori stau şi mă intreb cum am ajuns inginer, când toate celule mele moldoveneşti strigau: Huoo Ăăi! Şi tot eu le răspundeam: Staţi bre, că asta nu-i enjinerie di cari ştiţi voi cu fiari şi cu murdării. Asta-i enjinerie softuer! Sof-Where!? Nu bre! Soft-Ware. Adică niştii sculii fărâ greutăţi, fărâ masâ, virtualii multii dintri elii. Uşurelii, delicatii, aşa cum voia mama pentru băietu ei. Tăt un fel di artâ, di literaturâ, di creaţiii, numa’ câ nu scrii poiezii, şi scrii cu clapii, nu cu creionu’. Biinii, cââ, … matmatica tot peceul o faşii! Mă rog, explicaţia a fost acceptată dar eu tot mulţumit nu sunt. De când au început să mă preocupe mai mult problemele omului decât cele ale calculatorului, mă tot gândesc: De ce să fac eu ceva împotriva celulelor? În loc să fac ce nu-mi place, o să fac tocmai ce-mi place! Aţi înţeles?! Numai ce-mi place! O să se supere mama, da n-am ce-i face! O să-i recomand deocamdată două filme (că deh, mai învaţă omu’ şi lucruri bune din filme), poate înţelege şi ea măcar aşa de pe ecran, că tot practică cu ardoare religia naţională „Televizorule, icoană sfântă!” dacă nu din viaţă. Deşi, poate la vârsta ei cunoaşte deja şi poate e mai bine s-o las in pace, aşa cum e, cu credinţa ei. Habar n-am.

Cum din ciclul clichee am extras speranţa moare ultima, o să fac totuşi recomandarea celor două filme şi a scenelor care şi-au găsit loc prielnic în fiinţa mea. Titlurile şi textul sunt uşor de dibuit aşa că nu mai traduc.

The Waterboy – „What mama won’t know, won’t hurt mama!”

Dead Poets Society. Ştiam că mi-am notat undeva cele spuse de Robin Williams, în rolul profului de universitate, dar nu mai găsesc hârtia (sigur o găsesc dupa ce postez). O să redau pasajul din amintiri dar voi veţi prinde ideea şi sper că veţi căuta filmul în cazul în care nu l-aţi vizionat deja. Merită văzut cap-coadă, nu doar pentru această secvenţă:

Why are we here for!? Why do we exist? Why do we write poetry? All disciplines like maths, physics, medicine are useful and interesting but they are only to sustain life. Beauty, love, passion are the reasons we are here for!” Brilliant! Bravoo! Thank you very much!

(Mama, ce mişto-i sa scrii fara diacritici! Problema e că, fara ele nu puteam să vă transmit, puţin exagerat ce-i drept, accentul meu sexy.)

PS:

Vorbind cele de mai sus, mi-am adus aminte de profu online. Un om deosebit, care merită menţionat mai des, nu doar aici la post-scriptum. Îi urmăresc câteodată lecţiile de matematică online (lecţii de şcoală generală, bazele matematicii), afară, la stupăria lui, cu dealurile din preajmă martore ale anotimpului de atunci şi parcă m-aş apuca să-mi umplu golurile. Aşa, pe-ndelete, buchisit, de la clasa a-V-a. Lecţiile lui mi-aduc aminte de-o grădină antică, unde, o mână de elevi discipoli, viitori politicieni, împăraţi, studiau filozofia. Cu el, această disciplină căreia Cioran îi atribuie virtutea unei totale lipse de vanitate, poţi găsi ceva sublim. Din păcate, pentru cei ca mine, mai grei de cap sau mai cu frică de zbirii autorităţii promovaţi de regimul comunist (Cred că mi-ar fi plăcut sa fiu un golan fără frică!), a fost o sperietoare. Sau poate nu! Celulele ar fi ales, încurajate chiar de această sperietoare, să-şi urmeze calea. Nu ştiu… Poate cam târziu dar mai caut răspunsuri.

23 de ani

Decembrie 1, 2012

1 Decembrie. Ziua României! Cea nouă! Cea veche, 23 August, a fost îngropată cu premeditare în Decembrie ’89. Acuş se împlinesc 23 de ani! Aş face o divagaţie inutilă să insist asupra faptului că azi sărbătorim şi ziua SIDA. O coincidenţă care merită indiferenţă.
Ce eveniment istoric ar trebui să reprezinte ziua naţională a unui stat? Întemeierea lui? Eliberarea, (re)unificarea lui…? De ce nu am fi ales 24 Ianuarie? Ar fi fost cumva o alegere prea autentică, cu semnificaţie prea românească în contextul destrămărilor actuale? 8 Martie ar fi fost o zi porivită de când tot putem s-o declinăm într-o Românie, două Românii. România, Ţara Femeilor! Ar sugera totuşi absenţa bărbaţilor.
Sau de ce n-am venera mai multe zile din existenţa naţiunii? E posibil! Pakistanul sărbătoreşte trei zile naţionale. De ce nu ne-am rezerva şi noi acest drept? Sau dimpotrivă, ziua României ar trebui mutată undeva în viitor… Aş fi preferat să ştiu c-am existat înaintea oricărui calendar şi astfel am fi fost scutiţi de oscilări. Oare s-ar putea spune despre un stat care-şi modifică „ziua de naştere” după cum dictează climatul politic, că e la începutul sau la sfârşitul istoriei sale? Poate am fost naiv când am crezut că fiecare stat a avut deja ocazia, în istoria facerii şi desfacerii lui, să-şi hotărască ziua. Îmi doresc ca pentru România această schimbare să fie şi ultima!