Bilanț și gânduri la sfârşit de an

Decembrie 21, 2012

O viaţă neanalizată nu este demnă de trăit.”

Cu siguranţă Socrates a însemnat ceva mai mult, eu însă m-am conformat cu un bilanţ de sfârşit de an. Era inevitabil. În ultimii ani am tot simţit nevoia unui astfel de bilanţ. Nu ştiu de unde vine această necesitate. O bănuială există dar nu vreau să descos prea mult lucrurile în această privinţă. Până acum îl făceam fără o structură anume sau vreo rigurozitate. Marcam doar anumite momente de care-mi aminteam într-o după-amiază mai liniştită. M-am gândit că nu ar fi cu totul deplasat ca anul acesta să „trag linia” aici,  pe blog. Ideea de bilanţ a rezultat nu numai din celebra concluzie la care a ajuns binecunoscutul filozof dar şi din faptul că, după un an plin îmi place să „reduc motoarele”. Mă sustrag discret problemelor de rutină de care mă ocup în continuare, dar ușor absent. Uneori mi-e peste putință și mi-aș dori culpabilitatea unei boli. (Trebuie să fiu prea sănătos de pot gândi aşa.)

Decembrie mi se pare timpul ideal pentru reflecţii. Analiză de final, postludiul actului săvârşit de-a lungul anului. A face-o când populaţia mişună aţâţată de ultima responsabilitate a anului, cea a cadourilor, mi se pare cel puţin potrivit să cauţi confortul unui fotoliu și al unei căni cu ceai (sau cafea) şi să începi să urmăreşti cu detaşare filmul anului, al cărui protagonist ai fost chiar tu. Mi se pare o activitate cel puțin plăcută, dacă nu indicată. Să revizitezi  momente, locuri, oameni, situații descoperi detalii pe care nici nu știi că le știai. (Vă sunt cunoscute vorbele?). Adevărata distracție începe când deschizi „arhivele” anilor de mult trecuți.

Crăciunul, nu Anul Nou, marchează sufleteşte sfârşitul unui capitol şi începutul altuia. Aşa simt. Aş fi gata să accept şi ideea ca Întâi Ianuarie să se întâmple pe 26 Decembrie. Probabil şi vorba: Să nu te prindă Crăciunul! are rostul ei. Şi ca să nu mă prindă nici pe mine Crăciunul la această pagină, o să încep să aştern în continuare împliniri, bucurii, tristeţi, aspiraţii, care-mi justifică într-un fel timpul consumat.

Important! Detaşarea menţionată mai sus, să nu dureze mai mult decât trebuie, altfel trăim pericolul de a rata participarea la acest spectacol minunat iar consecinţele sânt de neiertat.

O sa încep cu realizările… mai mari le-aş numi eu. Mai mari din pricina efortului material şi/sau al celui emoţional, nervos, psihic sau cum doriţi.

O dorinţă mai veche de-a mea care a trecut cu brio testul timpului, un proiect început în 2010, s-a materializat în toamna acestui an. Am reuşit cu ajutorul tatei, să renovez casa bunicilor şi am transformat grajdul într-o anexă locuibilă. (Știu că nu s-ar fi supărat, dar să mă ierte bunicu! Şi-i doresc să se odihnească în pace.) Mai sânt chestii de finisat dar lucrările mari s-au încheiat. Grajdul arată mai bine decât casa, zice tata să mă supere. Ştie că nu poate. Am făcut eforturi mari pentru a vedea acest loc pe picioare. Unii mi-au spus că arunc banii pe geam. Da, îi arunc pe geam, dar înăuntru! ziceam cu încăpăţânare Pentru mine, acest loc nu are numai o valoare sentimentală.  Acolo mi-am petrecut verile, iernile, vacanţele de copil de şcoală primară. Acolo, înaintea bunicilor, au locuit şi străbunicii mei. Acel loc îmi reprezintă rădăcinile, chiar dacă sunt a treia generaţie de orăşean cu rădăcini călătoare. Îl văd ca pe un loc unde-aş putea să cad la nevoie. La grădina acelui loc mă gândeam când am scris O zi. (Vor urma poze mai multe dar până atunci am pus una făcută cu prima zăpadă de anul ăsta; vezi mai jos.)

O altă realizare destul de importantă pentru mine, este faptul că în August am început pe furiş acest blog şi pe care sunt bucuros că am reuşit să-l aduc până aici. De ce pe furis? Pentru că nu l-am menţionat nici unui cunoscut. Nici în momentul de faţă nu am făcut-o. De cinci luni „operez în ilegalitate”, cred. În cazul în care cineva dintre cunoscuți m-a descoperit dar a avut delicatețea să nu mă „dea în vileag” şi citește aceste rânduri, îi sunt recunoscător. Semăn bunicului. Și el era secretos. Cum spuneam, mă bucur că nu l-am abandonat (blogul) după primele două luni, cum am făcut-o cu alte două tentative anterioare. Două luni pare să fie perioada critică a oricărui început. Și când m-am lăsat de fumat, tot a doua lună a fost şi cea mai grea. Apoi a şasea şi gata, m-am lăsat. Dacă aș fi ținut acest blog acum opt ani, precis aş fi menționat renunțarea la fumat la rubrica Singura Realizare Remarcabilă.

„Ceai Cafea și Biscuiţi” trebuie să fi pornit la momentul potrivit şi din motive „sănătoase”. Pot spune că mi-a oferit nu numai satisfacţie ci şi oarecare consolare în zilele mai puţin însorite. Vis-a-vis de rolul jurnalului în viaţa unui om, iniţial am fost tentat să-i dau dreptate maestrului Cioran: dacă lumea ar ţine jurnale, Biserica ar fi ameninţată de faliment. Dar ce ştiu eu despre Biserică să-i speculez falimentul!? Îmi pare rău, dar pe blogul meu nu scăpaţi de fantoma scriitorului, chiar cu riscul de a se înţelege că am citit numai o carte până acum. Dar mă întreb: Ce-i aşa de rău în a fi citit o singură carte la viaţa ta? Să fie o carte mai rău decât nici una? Ai fi considerat un prost cu idei puţine şi fixe? Având idei puţine și fixe, ai şanse mai mari de a le fructifica. Sperie pe cineva chestia asta?

Fără îndoială, supravieţuirea blogului este şi contribuţia voastră, a celor care veniți și reveniţi şi îmi alimentaţi apetitul pentru încă o postare, încă una, și-ncă una… Primul Like pe care l-am primit a adus cu el trăiri inedite. Cele ulterioare nu au fost mai puțin banale. Mi-au dat încrederea de care am avut nevoie să continui. Vă mulţumesc! Până la urmă, prin acest blog m-am ascuns de prieteni, ca să realizez, deloc surprinzător, că m-am oferit unei lumi întregi. Uneori e mai uşor aşa.

Pe plan profesional, mi-am tras un şut în fund. Am avut nevoia de o schimbare şi ca urmare, mi-am dat demisia. Repercusiunile nu au fost tragice. Niciodată nu sânt. Oare se pretează a adăuga acest eveniment  la capitolul „mari realizari”? A necesitat totuşi o oarecare doză de curaj şi am zis: hai, merge. Timpul îmi va demonstra dacă va fi fost şi un pas înainte. (Ah, nu-i limba noastră o comoară!?)

*

Realizările mai mici acum…

Ele par mai mici doar pentru că sunt paşi mai mărunţei. Paşi mai mărunţei către… Către ce? Habar n-am! Sânt realizări mai mici dar nu şi necesar mai puţin importante decât cele mari.

Am continuat să scriu în jurnalul meu de hârtie aproape zilnic. Aproape! Gânduri, idei, emoţii, desene…orice. De când am început blogul însă, am observat că nu prea mai scriu în el. Oricum, rămâne o sursă bună de inspiratie pentru viitoarele postări. Sau voi reveni la el când veleitățile de blogger se vor fi stins.

Nu lipsit de satisfacţie este faptul că am reuşit să ies în parc la alergat de cel putin două ori pe săptămână, uneori chiar trei. Tentativele de a depăşi aceste limite s-au lăsat cu dureri de genunchi, spline etc. iar alergarea a devenit un marş forţat. Mă tenta, dar până la urmă am reușit să nu mă înscriu la nici un gym (Nu sunt adeptul gymurilor, mai ales cu abonament. De fapt nu sunt adeptul nici unui fel de abonament! Apropo, nici internetul nu-l am pe abonament. E mobil. Ar fi ideal dacă aș putea scăpa de orice subscripție.) și am continuat să fac sport în parc chiar şi la zeroº . Cea mai mare satisfacţie mi-a oferit-o alergarea dimineaţa-devreme. Mai greu cu trezitul înainte de ora 7, dar odată spălat pe ochi, totul curge de la sine. Ziua capătă alt sens după alergarea de dimineață. Nu mai trăiesc cu sentimentul că sunt transportat sau cărat dintr-un loc în altul. Direcțiile şi deciziile par ale mele. O recomand!

M-am tot gândit dacă nu ar fi fost mai potrivit să așez chestia următoare la mari realizări: am reușit să nu mai pierd timpul pe Facebook. Sincer mă săturasem de zicale, invitaţii la farm ville, poker, subscripţii şi aderări la tot felul de cauze pierdute, copii fără mâini sau animale cu priviri duioase. Trec zile când nu intru deloc iar cel mai important aspect este că, nu-mi lipseşte! (Parc-aş vorbi de cocaină.)  După puţină curăţenie făcută cuviincios, am ajuns la suma rotundă de 100 de „prieteni”. Acum e linişte şi am timp de-ale mele.

Ok, ce s-a mai întâmplat în cursul acestui an? Am să menţionez succint câteva momente şi chestii care m-au bucurat sau m-au încântat în 2012:

  • Fiică-mea creşte frumos.
  • Părinţii sânt sănătoşi.
  • Am revăzut pe cineva drag după 6 ani.
  • Recitalul de pian „Pe clape albe… şi negre” a lui Teo Milea mi-a lăsat o amintire frumoasă la sfârșit de an.
  • Anul acesta am prins deschise uşile palatului regal. Sunt deschise publicului o singură săptămână pe an, în August, şi până acum am ratat momentul. (Vor urma poze.)

Momente şi chestii care m-au bucurat mai puţin în 2012:

  • Am împlinit 40 :-D
  • Nu am citit ce şi cât aş fi dorit. Pe listă: Nu, nu e Cioran! El a luat o pauză.  Fermentează, cloceşte ceva. Pe listă e Atlas Shrugged – Ayn Rand. Pe urmă poate mă întorc la Cioran – Scrisori către cei de-acasă.
  • Pe 4 Martie s-a stins și ultimul bunic. Avea 91.

*

Ce aş face diferit dacă aş putea da timpul înapoi sau m-aş întâlni cu situaţii asemănătoare pe viitor?

Aş începe să scriu bloguiesc mai devreme. Presupun totuşi că nu e o activitate căreia să-i poţi comanda. De fapt, jurnalul care-l ţin pe hârtie de vreo doi ani cred că m-a adus aici. Cum am menţionat mai sus, am mai avut două tentative dar au eşuat. Nu știu de ce îmi vine în minte povestea fierarului japonez care, atunci când începe să confecţioneze o sabie, se apucă de trei odată, ştiind că numai una va ieşi bine.

*

Despre planuri, dorinţe, aspiraţii pentru noul an, ce-aş putea să spun? Mai ştim să dorim?

Sigur, acestea vor exista tot timpul! Totuşi, nimic de anvergură, nimic extraordinar. Keep it simple, keep it clear! cum ar spune un amic. Tot un „amic”, de data asta imaginar, Cioran, m-ar sfătui să continui. Să continui să fiu ceea ce sunt dar tot timpul cu îmbunătățiri. Și cred că asta ne-ar sfătui pe toți.

În noul an, aş mai dori să găsesc timpul şi inspirația necesară pentru a continua cu scrisul şi să pot  rămâne fidel principiilor şi ideii de la care a şi pornit acest blog. Când ingredientele există, timpul se poate „procura”. Îmi doresc ca și voi să găsiţi motivaţia şi dispoziţia pentru a reveni la aceste pagini.

Nu în ultimul rând, sper să continui cu alergările (sau mersul) şi să mai slăbesc vreo două kilograme. Cred că sunt pe drumul cel bun în această privinţă. Scrisul şi statul pe scaun mi-o cer în egală măsură.

Acestea fiind spuse, eu azi iau vacanţă iar pe durata ei, mai rar cu netul. Toate încăpăţânările, emoţiile, gândurile etc. vor fi înregistrate pe hârtie sau pe Voice Recorderul telefonului, funcţie descoperită nu de mult şi care a devenit metoda mea preferată de a capta scăpărările şi chinuielile talentului. Perioada de vacanţă am rezervat-o activităţilor pentru care de obicei nu am timp sau pe care circumstanţele nu mi le permit. O să recuperez orele de joacă cu fii-mea. Vrem să desenăm, să jucăm lego, să facem puzzle (deja mă doare capu), să mergem la matineu şi dacă avem noroc, să alunecăm pe zăpadă cu sania sau cu punga. Vreau să ascultăm poveşti la CD şi să ne plimbăm pe afară când nu mai avem loc prin casă. Şi mai vedem noi, sigur va avea idei.

Probabil aceasta este şi ultima mea postare pe acest an (în cazul în care nu voi fi stârnit de vreun eveniment demn de menționat) dar cu siguranță voi reveni în Ianuarie.

Vă urez tuturor o vacanţă minunată, Crăciun fericit şi să ne vedem sănătoşi în 2013!

Casa Darmanesti - Anexa camera de sus

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: