Dedic această publicare părinților mei despre care

am acum certitudinea că mă citesc. Mi-au spus-o!

Aș da un regat dar nu am. De un cal fac rost mai ușor.

Fără îndoială, alegerea numelor nu-i fapt ușor. Lucrurile se complică și mai mult când acel nume trebuie să fie un domeniu liber pe www sau wordpress dar, nu știu cum se face, varianta care-ți place nu-i niciodată liberă. Altul a gândit-o mai repede ca tine. Iar! Ce poate fi mai deprimant decât imposibilitatea satisfacerii unei dorințe ajunsă la climax? La ce mă gândeam eu atunci când, acel cineva, se gândea la ce mă gândesc eu abia acum? Întrebarea e retorică și-mi face mai degrabă sânge rău. Până la urmă numele e doar o etichetă. Strugurii-s amari… Cât de bine reflectă Tiberiu persoana mea? Sau Adrian. Nu m-a strigat nimeni vreodată pe acest nume. Cred că nici nu l-aș băga în seamă. Probabil a fost un compromis de botez ca să împace ambii bunici și am impresia că chiar așa a și fost. Faci un compromis și până la urmă găsești ceva care să te mulțumească. O perioadă. Ce a corespuns atunci nu mai corespunde cu identitatea de acum. Am citit undeva (aici) că japonezii își schimbă numele de câteva ori în viață. Evoluția (sau involuția) conținutului atrage după sine și schimbarea formelor, a învelișului, a etichetei iar în cazul de față numele acestui blog pe care l-am început în August anul trecut. Uitându-mă puțin în urmă, realizez că am deviat (spre bine și cu folos cred) de la ideea centrală, idee ce a atras după sine și numele de Ceai Cafea si Biscuiți. Știu că asta nu vă spune nimic chiar și după lectura paginii CCB.

Am început acest blog cu intenția de a scrie despre anii petrecuți în Anglia iar numele Ceai Cafea și Biscuiți a fost o alegorie nu lipsită de sarcasm a acelei vieți. Au trecut șase luni iar eu nu am scris încă nimic de Anglia. Ce-i de făcut!? M-am gândit să adaptez numele blogului ca să reflecte mai precis ce se întâmplă aici.

Din perspectiva mea, acest blog nu e decât un braindump fără valoare practică. Nu e nici distractiv, nici manual de supraviețuire, nici orientat spre cotidian sau pe vreo nișă. E un fel de rătăcire în căutări, o revărsare, o interjecție adaptată. E un fel de arheologie sufletească pe care unul o face când nu are nimic de făcut sau când nu mai știe pe unde s-o mai apuce și intră într-o cafenea.  Ultima lui speranță. Intimitatea ei îl îmbie la meditație. A găsit-o pustiită de clienți, absorbită parcă în propriile gânduri.

Jurnal de Cafenea mi s-a părut potrivit. Mai general decât actualul Ceai Cafea și Biscuiți, îl poate include și pe acesta cu premizele lui, dar și ideile multicolore ce-ți trec prin minte în inactivitate precum și „replicile” ce se nasc abia acum și care nu pot fi decât… târzii. Își merită, cred, și atributul de jurnal căci păstrează o oarecare ordine cronologică și, îmi oferă  o „companie” de neînlocuit.

Da, mă gândisem și la Replici Târzii care a „topit inima” unei amice, ca să mă exprim în cuvintele ei dacă-mi aduc bine aminte. O voi dezamăgi puțin prin decizia luată dar știu că nu se va supăra. (Îmi pare rău C.! Sper că vei găsi acest nume tot atât de inspirat ca să mai treci pe aici). Ar fi fost și acesta destul de potrivit într-adevăr. Până la urmă, cam la asta se rezumă aproape tot ce se întâmplă aici: replici târzii, premeditate… refulări… scrisori netrimise… dar și idei, aspirații – puncte de plecare către un viitor specific. Toate ar fi putut constitui, în egală măsură, nume la fel de „potrivite”. Dar de ce vreau specificitatea, când de fapt am fugit de ea din cauza unei profesii!? Probabil nevoia de a mă mișca pe verticală, nevoia de aprofundare care-ți dă siguranța de sine este la fel de puternică cu instinctul meu pentru orizontalitate prin care se percepe ansamblul.

Tot aici găsești și păreri exprimate nu totdeauna foarte direct. „Indirecția” în comunicare, ca abilitate înnăscută sau deprinsă, dă roade mai bune parcă. Cel puțin așa stau lucrurile la englezi. Acolo, cei din jurul tău nu acționează coercitiv, ci se face doar un apel implicit la inteligența și bunul tău simț pentru a răspunde corespunzător momentului. Ca să spulber totuși acest status-quo idealizat, această forță coercitivă omniprezentă are ca origini însăși societatea. Vă las acum pe voi să judecați dacă e bine sau rău. Eu am trăit-o pe pielea mea!

Revenind la subiect, îmi amintesc că în jocul meu „de-a numele” am dat peste Cafeneaua Gândurilor care mi s-a părut de bun gust. Ideile, cuvintele, temele abordate mi s-au părut interesante… Eram pregătit sa mă mulțumesc și cu Cafeneaua Cuvintelor dar nu m-am grăbit și bine am făcut. Cui îi place, și-l poate însuși pe wordpress. Încă! Dar parcă sunt deja prea multe cafenele și nu dorim ceva deja refuzat, nu? De ce nu!?

Fără prea mari speranțe, am verificat noul nume Jurnal de Cafenea și, spre surprinderea mea, nu era luat. Bingo! Sper ca „migrarea” să se desfășoare fără prea mari dureri din moment ce toate post-urile, pozele și tot conținutul vor trebui mutate la noua adresă. Dar ce mă fac cu pozele marcate Ceai Cafea și Biscuiți?! Și pagina CCB! Iar motto-ul? Ce se va întâmpla cu el? mai puțin. mai ușor. M-am tot gândit, răzgândit (nu-i deloc ușor) și l-am tot „masat” până am ajuns la concluzia că e bine să rămână așa cum e. Conține destul idealism pentru a pluti ca un nor util, pufos și vesel deasupra căderilor în trivialitate inerente amatorilor de cuvinte. Rămâne fidel și criteriilor de claritate și simplicitate pe care le-am dorit de la început. Admit că are o ușoară nuanță de frivolitate dar numai ca aluzie la faptul că nimic în viață nu trebuie luat prea în serios.

În concluzie, Ceai Cafea și Biscuiți a devenit Jurnal de Cafenea iar eu, mă pot plimba liniștit mai departe, cu capul în nori, picioarele pe pământ și fără teama de a mă îndepărta de la vreun subiect anume.

Un maus cu bilă (Divagaţie)

Ianuarie 28, 2013

Chiar nu aveți treabă dacă citiți acest post! Iar eu nu am avut ce face să-l public. Mi s-a părut mai justificat, mai pertinent în acea zi de sâmbătă când l-am scris. Acum, parcă nu mai prezintă nici o valoare. Totuşi…

Sâmbăta. Ziua vindecării patimilor. Lumea și-a stabilit cursul! Cinci zile de trudă, o zi de desfrâu și o zi de lentă agonie.

Încolțit de patimi vechi, fără nici un bob de inspirație care să mă țină legat de pagina albă, am descins și eu către templul zeului comerțului (Există un asemenea zeu!? Dac-ar fi să-l inventez acum l-aș asemui lui Cronos, cel ce și-a mâncat copiii) unde m-am topit în mulțimea incandescentă care înghițea, centimetru cu centimetru, drumul spre altarele produselor. M-am oprit la „șoareci” de calculator ca să palpez mostrele expuse, exercițiu pe care-l fac de câteva ori pe an în căutarea mausului ideal. Uit de contactul cu alte mii de epiderme și țin, câteva secunde, mâna pe cele care mi se par mai interesante. Când cred că l-am găsit, ceva nu-mi mai convine. Ba firul prea scurt, ba clicul prea greoi, ba culoarea nu corespunde. Și reiau exercițiul. Ajungând la ultimele modele, „dulceața” clicului, imponderabilitatea rotiței, textura butonului, lipsa oricărei frecări între părțile componente mai că-mi dau fiori de plăcere. Mă întreb dacă am ajuns la magazinul care trebuie. O privire mai jos și prețul mă aduce la realitate. Mausul sus, prețul jos! Nu voi descrie fiecare maus în parte, deși, mi se pare un exercițiu de observație care merită atacat. Mă voi opri asupra „șoarecului prins” în această zi de sâmbătă.

Consider că schimbarea uneltei de lucru necesită atenție și considerație dar m-am aventurat și am cumpărat acest maus ergonomic dintr-o „păsărică”. Păsărica, sau păsăroiul, nefiind altceva decât nevoia de schimbare. Astfel, în ideea că mi-ar place să manevrez mausul calculatorului fără să mișc mâna, am ales mausul Logitech TrackBall care se deosebește de restul prin faptul că e fix și are o bilă mare. Stă bine înfipt pe masă și constituie aproape un suport unde mâna se poate odihni fără a face vreo mutare după fiecare punct de pe ecran. Forma lui îți umple perfect palma (dacă nu e prea mică) iar butoanele cad exact sub degetele care trebuie. Butonul Înapoi, stă astfel suspendat încât, falanga indexului îl găsește și cu ochii închiși dacă face un pas lateral-stânga. Butonul Înainte, a fost așezat logic în fața butonului „Înapoi”. Dacă vreți să știți cum e să mânuiești un asemenea maus, imaginați-vă că încercați să conduceți o mașină automată după ce, o viață, ați condus una manuală – cauți frâna cu piciorul stâng.

Principala componentă, bila, asigură mișcarea pointer-ului pe ecran și, prin aspectul ei de perlă gigantescă, adaugă sarea și piperul acestui obiect. Așezată, cu cap, sub degetul mare, îi oferă acestuia desfătări tactile. Mutarea mausului pe ecran prin rotirea bilei e ca o joacă ce-mi amintește de bilele copilăriei. Toate bune și frumoase când acele bile puteau fi rostogolite la întâmplare, însă, această bilă cu funcție, nu oferă prea multă precizie! Ăsta nu poate fi un maus pentru fumători! Îți trebuie puls şi mână de lunetist pentru a ajunge cu precizie undeva. Stângăcia de care dau dovadă în mânuirea lui mă pune pe gânduri. Îmi place totuși creatura și persist… Am observat că o mână grea, așezată rigid pe poziție de control, nu ajută. Această ciudățenie devine mai ascultătoare când o mânuiesc cu grație (atâta cât poate oferi mâna mea cam noduroasă). Sper ca acest exercițiu de grație să nu devină prea obositor, mai ales când progresul întârzie. Click’n Drag, mișcare destul de uzuală, îmi dă serios de furcă. Mai încerc…

Ce să mai spun? A! Un aspect care m-a atras, a fost longevitatea bateriei oferită de acest maus. Nefolosind nici o tehnologie avidă de energie, este menționat pe cutie că, în funcție de utilizare, bateria poate duce pană la 18 luni (Să fie o greșeală de tipar?). Trecând de la un mouse Microsoft cu consum industrial (la 5 săptămâni schimbam bateria), acest maus cu bilă m-a impresionat. Totuși, atâta timp cât trăiesc cu incertitudine, neştiind dacă punctul va ajunge pe i ori pe j, el va rămâne un maus de fițe, achiziționat în febra unei zi de sâmbătă.

trackball-mouse-wmk-600

Paşii prin zăpadă

Ianuarie 20, 2013

Pe bună dreptate, iarna inspiră! Dezgheaţă spiritul. Aşa că, voi scrie şi eu din colţul meu de stradă două rânduri. Poate trei.

Iarna pe strada mea

Iarna pe strada mea

Pisica, mult mai meditivă în ultimul timp, a sesizat căldura radiatorului vechi, din fontă, de sub geam şi s-a aşezat la pervaz să privească zăpada care se aşterne, se aşterne, se aşterne şi nu se mai opreşte. Vecinii, fie mai harnici, fie mai grijulii, fie împinşi de la spate, au ieşit la curăţat trotuarul. Le (eu şi pisica) studiam activitatea.

După cinci minute, trotuarul de vis-a-vis devenise negru. Contrastul aproape că stârnea repulsie. Al meu era alb cu urme de paşi răzleţi: 35, 37, 28, 42, 43 (da, ar putea servi ca numere la loterie, nu numai numere la pantofi) şi două urme ale vreounei sănii sau valize pe rotile.

Poate ar trebui să ieşi si tu la deszăpezit! m-a mustrat uşor conştiinţa. Nu există mână de bărbat în casa asta!? M-am gândit puţin la bătrânul care, într-o zi de iarnă, va ieşi pe trotuarele înzăpezite pentru o sticlă de lapte… Nu! am preferat să răspund, neinteresându-mă stropul de pe manşeta ego-ului, sfidând singurătatea bătrâneţilor. Prefer trotuarul alb! Astfel, lumea nu-şi va mai toci tocurile şi nu-şi va mai sufla nasul pe trotuarul din faţa geamului meu, preferând trotuarul curat, trotuarul safe. M-am înşelat! Alte cinci minute şi am observat că lumea preferă paşii prin zăpadă. Mă bucur că nu am ieşit.

Întrebare către Eminescu

Ianuarie 15, 2013

Eu, un om plutind pe-a marei șanse,

Dezintegrat, rupt câte puțin, de fiecare dată la plecare,

Mă-ntreb printre suspine tot mai tare:

De ce răspunsuri nu am oare?

Am fost plecat și-am tot lăsat

In fiecare locuință unde-am stat,

Câte-un suspin de om neterminat.

Și tot sperând, am mai făcut o încercare,

C-așa-i e cuvenit copilului cel mare.

Dureri nu am avut de alungat

Doar cele amintiri chinuitoare,

Cu munca  și progresul, deșarte alinare…

O stranie-ntrebare:

Eminescu, ce-ar spuie oare?

Tiberiu A. Kiss

Eminescu

Ianuarie 15, 2013

Am deschis două ziare online, unul local și unul național, și nu mă așteptam (clar, sunt naiv!) să nu găsesc Eminescu peste tot. N-am găsit! Totuși el există, mai viu ca niciodată! Iată trei exemple minunate:

http://madalinagramatoma.wordpress.com/2013/01/15/rug/

http://www.contrasens.com/2013/01/15/iar-vor-schelalai-toate-javrele-numele-lui-eminescu.html

http://aliosapopovici.wordpress.com/2013/01/14/eminescu-luceafarul-poeziei-romanesti-poet-national

La Mulți Ani, Eminescu!

Rostul oamenilor de cultură

Ianuarie 11, 2013

Cândva am citit o revistă de cultură care m-a enervat. E cu putință ca lacunele mele în materie de literatură și istorie să fi declanșat acea stare (știu, a fi inginer nu este o scuză!) dar când citesc un consacrat, totul e limpede, totul se leagă într-un fel sau altul. Aceștia știu să umple spațiile goale ale unei minți mai puțin educate sau educate prea unilateral din cauza vreunei profesii, stabilind astfel funcția esențială a oamenilor de cultură, cea de educatori. Contemporanii noștri, destui de mulți cred, acești tobă de carte(?) a căror menire este aceea de a lumina calea celor mulți și neștiutori,  au învins legea gravitației. Ei scriu ca la olimpiadă, umflându-și mușchii vocabularului asimilat parcă cu acest scop, competiția de data aceasta fiind datul peste nas. În cele din urmă, creațiile lor iau forma unor gogonele fleșcăite, aruncate la poarta vecinului. Valoarea educativă este scăzută, și mă refer la cea teoretică, fără să mă mai gândesc la cea practică. Ca să faci o punte de legătură între o creație culturală și aplicabilitatea ei „pe stradă”, îți trebuie cel puțin îndemânare. La ei, informația gâfâie sub pătura de grăsime a epitetelor, a construcțiilor convolute, pierzându-și în cele din urmă sensul. Dacă am putea să-i extragem din antrepriza publicistică în care-și pregătesc performanțele și să-i raportăm contextului social în care trăiesc, valoarea funcției pe care o îndeplinesc devine  nulă. Cu ei, utilitatea socială a culturii se pierde. Utilitatea socială a culturii?! Sigur! În opinia mea, cultura, creațiile ei, trebuie să aibă mai întâi o valoare socială și mai apoi academică, profesională, comercială, „culturală” ș.a.m.d.,  mai ales în România de azi, când starea ei spirituală precară o cere cu imperiozitate. Astfel, o simfonie rămâne doar un deliciu pentru urechi sau poate deveni catalizatorul unor emoții ce deschid porțile spre acțiune.

Mă simțeam stingher la gândul de a comenta pe seama literatorilor noștri, probabil din cauza educației ipocrite șubrede primite. Dar nu învinovățesc pe nimeni. De la o anumită vârstă, cea a maturității, educația nu mai trebuie primită, ci trebuie dobândită. Probabil, ca și alte lucruri mai palpabile de altfel. Dacă există vreo vină pentru neputința de a face anumite conexiuni, este doar a mea.

Teama de a preda un text cu greșeli gramaticale sau pur și simplu teama de exprimare cu cuvintele mele, mă ținea mut. Credeam că numai celor calificați li se cuvine acest drept de a comenta, de a se exprima, de a vorbi când momentul o cere. Înarmat cu convingerea că forma urmează conținutului și ideii și ignorând sarcasmul manifestat în toate formele lui posibile, m-am hotărât să vorbesc.

Să fi renunțat oamenii de cultură la cultură?

Între două lumi

Ianuarie 7, 2013

Aseară m-am întors acasă…

Găsesc puţin ciudat acest sentiment de după vacanţă. Deja mă gândesc la următoarea şi la distanţa în clipe până la ea şi îmi dau seama că raritatea lui, a sentimentului de după, e regretabilă… Seamănă oarecum cu cel de după o petrecere dar fără durerea de cap. Probabil beatitudinea, light-headedness-ul sunt la fel. Trezit de mirosul cafelei şi nu de alarma ceasului deşteptător, te găseşti între două lumi: cea a posibilităţilor neîncercate şi cea a stării de fapt. Descoperirea altor oameni, altor locuri îţi recrutează cumva gândurile spre vise şi proiecte uitate sau abandonate.

Ajutat de această stare, azi ar fi trebuit să merg la servici dar am rămas acasă. Am luat această decizie când a sunat ceasul. În orice alte împrejurări, aceeaşi subminare a rutinei datoriei mi-ar fi provocat stări de inutilitate sau chiar de vinovăţie dar azi sunt detaşat de noţiunea de Zi aşa cum e şi pisica. Azi îmi permit să fiu nesimţit de nepăsător şi să rămân imun la atacurile pe care mi le pregăteşte conştiinţa. Nu mi-e frică! Am găsit şi o modalitate eficientă de a le preveni. Voi face curat prin sertare şi mă voi juca cu întrebarea : Ce-ar fi dacă…? Cred totuşi că mă ajută şi scrisul. Atributele sale introspective îmi conferă acel scut pe care l-am mai menţionat. Oare cât de liniştit ai putea deveni la un examen de contabilitate scriind în loc, o poezie?

Azi imi pasă doar visele mele si mă las purtat de ele…

PS: Iniţial am numit acest post Azi nu-mi pasă!