Rostul oamenilor de cultură

Ianuarie 11, 2013

Cândva am citit o revistă de cultură care m-a enervat. E cu putință ca lacunele mele în materie de literatură și istorie să fi declanșat acea stare (știu, a fi inginer nu este o scuză!) dar când citesc un consacrat, totul e limpede, totul se leagă într-un fel sau altul. Aceștia știu să umple spațiile goale ale unei minți mai puțin educate sau educate prea unilateral din cauza vreunei profesii, stabilind astfel funcția esențială a oamenilor de cultură, cea de educatori. Contemporanii noștri, destui de mulți cred, acești tobă de carte(?) a căror menire este aceea de a lumina calea celor mulți și neștiutori,  au învins legea gravitației. Ei scriu ca la olimpiadă, umflându-și mușchii vocabularului asimilat parcă cu acest scop, competiția de data aceasta fiind datul peste nas. În cele din urmă, creațiile lor iau forma unor gogonele fleșcăite, aruncate la poarta vecinului. Valoarea educativă este scăzută, și mă refer la cea teoretică, fără să mă mai gândesc la cea practică. Ca să faci o punte de legătură între o creație culturală și aplicabilitatea ei „pe stradă”, îți trebuie cel puțin îndemânare. La ei, informația gâfâie sub pătura de grăsime a epitetelor, a construcțiilor convolute, pierzându-și în cele din urmă sensul. Dacă am putea să-i extragem din antrepriza publicistică în care-și pregătesc performanțele și să-i raportăm contextului social în care trăiesc, valoarea funcției pe care o îndeplinesc devine  nulă. Cu ei, utilitatea socială a culturii se pierde. Utilitatea socială a culturii?! Sigur! În opinia mea, cultura, creațiile ei, trebuie să aibă mai întâi o valoare socială și mai apoi academică, profesională, comercială, „culturală” ș.a.m.d.,  mai ales în România de azi, când starea ei spirituală precară o cere cu imperiozitate. Astfel, o simfonie rămâne doar un deliciu pentru urechi sau poate deveni catalizatorul unor emoții ce deschid porțile spre acțiune.

Mă simțeam stingher la gândul de a comenta pe seama literatorilor noștri, probabil din cauza educației ipocrite șubrede primite. Dar nu învinovățesc pe nimeni. De la o anumită vârstă, cea a maturității, educația nu mai trebuie primită, ci trebuie dobândită. Probabil, ca și alte lucruri mai palpabile de altfel. Dacă există vreo vină pentru neputința de a face anumite conexiuni, este doar a mea.

Teama de a preda un text cu greșeli gramaticale sau pur și simplu teama de exprimare cu cuvintele mele, mă ținea mut. Credeam că numai celor calificați li se cuvine acest drept de a comenta, de a se exprima, de a vorbi când momentul o cere. Înarmat cu convingerea că forma urmează conținutului și ideii și ignorând sarcasmul manifestat în toate formele lui posibile, m-am hotărât să vorbesc.

Să fi renunțat oamenii de cultură la cultură?

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: