„Dau un cal” pentru un nume: Jurnal de Cafenea

Ianuarie 31, 2013

Dedic această publicare părinților mei despre care

am acum certitudinea că mă citesc. Mi-au spus-o!

Aș da un regat dar nu am. De un cal fac rost mai ușor.

Fără îndoială, alegerea numelor nu-i fapt ușor. Lucrurile se complică și mai mult când acel nume trebuie să fie un domeniu liber pe www sau wordpress dar, nu știu cum se face, varianta care-ți place nu-i niciodată liberă. Altul a gândit-o mai repede ca tine. Iar! Ce poate fi mai deprimant decât imposibilitatea satisfacerii unei dorințe ajunsă la climax? La ce mă gândeam eu atunci când, acel cineva, se gândea la ce mă gândesc eu abia acum? Întrebarea e retorică și-mi face mai degrabă sânge rău. Până la urmă numele e doar o etichetă. Strugurii-s amari… Cât de bine reflectă Tiberiu persoana mea? Sau Adrian. Nu m-a strigat nimeni vreodată pe acest nume. Cred că nici nu l-aș băga în seamă. Probabil a fost un compromis de botez ca să împace ambii bunici și am impresia că chiar așa a și fost. Faci un compromis și până la urmă găsești ceva care să te mulțumească. O perioadă. Ce a corespuns atunci nu mai corespunde cu identitatea de acum. Am citit undeva (aici) că japonezii își schimbă numele de câteva ori în viață. Evoluția (sau involuția) conținutului atrage după sine și schimbarea formelor, a învelișului, a etichetei iar în cazul de față numele acestui blog pe care l-am început în August anul trecut. Uitându-mă puțin în urmă, realizez că am deviat (spre bine și cu folos cred) de la ideea centrală, idee ce a atras după sine și numele de Ceai Cafea si Biscuiți. Știu că asta nu vă spune nimic chiar și după lectura paginii CCB.

Am început acest blog cu intenția de a scrie despre anii petrecuți în Anglia iar numele Ceai Cafea și Biscuiți a fost o alegorie nu lipsită de sarcasm a acelei vieți. Au trecut șase luni iar eu nu am scris încă nimic de Anglia. Ce-i de făcut!? M-am gândit să adaptez numele blogului ca să reflecte mai precis ce se întâmplă aici.

Din perspectiva mea, acest blog nu e decât un braindump fără valoare practică. Nu e nici distractiv, nici manual de supraviețuire, nici orientat spre cotidian sau pe vreo nișă. E un fel de rătăcire în căutări, o revărsare, o interjecție adaptată. E un fel de arheologie sufletească pe care unul o face când nu are nimic de făcut sau când nu mai știe pe unde s-o mai apuce și intră într-o cafenea.  Ultima lui speranță. Intimitatea ei îl îmbie la meditație. A găsit-o pustiită de clienți, absorbită parcă în propriile gânduri.

Jurnal de Cafenea mi s-a părut potrivit. Mai general decât actualul Ceai Cafea și Biscuiți, îl poate include și pe acesta cu premizele lui, dar și ideile multicolore ce-ți trec prin minte în inactivitate precum și „replicile” ce se nasc abia acum și care nu pot fi decât… târzii. Își merită, cred, și atributul de jurnal căci păstrează o oarecare ordine cronologică și, îmi oferă  o „companie” de neînlocuit.

Da, mă gândisem și la Replici Târzii care a „topit inima” unei amice, ca să mă exprim în cuvintele ei dacă-mi aduc bine aminte. O voi dezamăgi puțin prin decizia luată dar știu că nu se va supăra. (Îmi pare rău C.! Sper că vei găsi acest nume tot atât de inspirat ca să mai treci pe aici). Ar fi fost și acesta destul de potrivit într-adevăr. Până la urmă, cam la asta se rezumă aproape tot ce se întâmplă aici: replici târzii, premeditate… refulări… scrisori netrimise… dar și idei, aspirații – puncte de plecare către un viitor specific. Toate ar fi putut constitui, în egală măsură, nume la fel de „potrivite”. Dar de ce vreau specificitatea, când de fapt am fugit de ea din cauza unei profesii!? Probabil nevoia de a mă mișca pe verticală, nevoia de aprofundare care-ți dă siguranța de sine este la fel de puternică cu instinctul meu pentru orizontalitate prin care se percepe ansamblul.

Tot aici găsești și păreri exprimate nu totdeauna foarte direct. „Indirecția” în comunicare, ca abilitate înnăscută sau deprinsă, dă roade mai bune parcă. Cel puțin așa stau lucrurile la englezi. Acolo, cei din jurul tău nu acționează coercitiv, ci se face doar un apel implicit la inteligența și bunul tău simț pentru a răspunde corespunzător momentului. Ca să spulber totuși acest status-quo idealizat, această forță coercitivă omniprezentă are ca origini însăși societatea. Vă las acum pe voi să judecați dacă e bine sau rău. Eu am trăit-o pe pielea mea!

Revenind la subiect, îmi amintesc că în jocul meu „de-a numele” am dat peste Cafeneaua Gândurilor care mi s-a părut de bun gust. Ideile, cuvintele, temele abordate mi s-au părut interesante… Eram pregătit sa mă mulțumesc și cu Cafeneaua Cuvintelor dar nu m-am grăbit și bine am făcut. Cui îi place, și-l poate însuși pe wordpress. Încă! Dar parcă sunt deja prea multe cafenele și nu dorim ceva deja refuzat, nu? De ce nu!?

Fără prea mari speranțe, am verificat noul nume Jurnal de Cafenea și, spre surprinderea mea, nu era luat. Bingo! Sper ca „migrarea” să se desfășoare fără prea mari dureri din moment ce toate post-urile, pozele și tot conținutul vor trebui mutate la noua adresă. Dar ce mă fac cu pozele marcate Ceai Cafea și Biscuiți?! Și pagina CCB! Iar motto-ul? Ce se va întâmpla cu el? mai puțin. mai ușor. M-am tot gândit, răzgândit (nu-i deloc ușor) și l-am tot „masat” până am ajuns la concluzia că e bine să rămână așa cum e. Conține destul idealism pentru a pluti ca un nor util, pufos și vesel deasupra căderilor în trivialitate inerente amatorilor de cuvinte. Rămâne fidel și criteriilor de claritate și simplicitate pe care le-am dorit de la început. Admit că are o ușoară nuanță de frivolitate dar numai ca aluzie la faptul că nimic în viață nu trebuie luat prea în serios.

În concluzie, Ceai Cafea și Biscuiți a devenit Jurnal de Cafenea iar eu, mă pot plimba liniștit mai departe, cu capul în nori, picioarele pe pământ și fără teama de a mă îndepărta de la vreun subiect anume.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: