Săptămâna Paştelui Catolic…

Pe la orele amiezii, în josul unei străzi din Madou, un burghiu pneumatic zbârnâia în carnea unei clădiri. Cineva ambiţios dădea ultima gaură pe azi.

În urmă cu trei ani, românii din Bruxelles sărbătoreau Sfintele Paşte cum se cuvine. Adică cu mici, vinuri şi sarmale. Paştele Ortodox a căzut în aceeaşi perioadă cu cel Catolic iar asta a constituit o bună ocazie pentru promovarea folclorului românesc printre străini. Iată câteva instantanee surprinse între două porţii de mici la spectacolul organizat cu sprijinul centrului de cultură belgo-română în Piaţa Saint Catherine. A fost o Duminică rece de aprilie dar atmosfera caldă, românească, parcă se mai simte.

Piata Saint Catherine Bruxelles

P1040196

Spectacol de Paste.  Bruxelles 2010

Dansatoare romanca de muzica populara

Dansator de hora

Cantareata de muzica populara romaneasca

Solista romanca de muzica populara

Dansator

Dansatori de muzica populara romaneasca

Hora romaneasca

Dansatoare romanca de muzica populara

Dansulul calusarilor

Solisti de muzica populara romaneasca la Bruxelles. Aprilie 2010

Solisti de muzica populara romaneasca. Bruxelles 2010

Hora printre spectatori. Bruxelles 2010

Tinerii au incins o mica hora in jurul celor doua cutii de bere

Straini incitati de alcool si hora romaneasca

Artist roman la tambal. Bruxelles 2010

George Nicolescu la Bruxelles 2010

Geoarge Nicolescu cu unul din membrii fundatiei ARTHIS. Bruxelles 2010

Solista din Republica Moldova

Saxofonist din Republica Modova

P1040350

P1040343

Spectatori romani

Public romanesc. Bruxelles 2010

Necunoscuta

Tanar beat in Piata Saint Catherine. Bruxelles 2010

Oala cu sarmale in Piata St Catherine.

P1040337

P1040307

Barbati romani la Bruxelles

Femei romance la Bruxelles

Femeie romanca la Bruxelles

P1040260

Fum de gratar la Bruxelles

Fetita pe umerii tatalui

Pui de emigrant roman

Centrul ARTHIS Bruxelles in 2010

Anunțuri

Amintiri neîmplinite

Martie 26, 2013

26.03.2014

.. o să stăm pe gard sau pe scări la intrare iar tu o să mă refuzi măgulită; o să-ți arăt balansate și flotări la paralele și-o să-ți arăt tricepsii pe care erai prea mică să-i observi; o să fac și abdomene la cauciucuri proptite în ciment, doar pentru tine; să ne plimbăm cu bicicletele și o să fumăm vinovați în curtea școlii; o să ne întoarcem la C 11 rupând ace de brad ca să le molfăim până acasă; la C11 vom trage din cutia poștală Scânteia, introdusă pe jumătate precum azi broșurile cu reduceri de la Practiker; o să ne-ntoarcem printre castanii înfrunziți pe care n-o să-i vedem prea bine pentru că deja e întuneric iar cand m-ai luat de mână eu am închis ochii; o să-ți las la intrare o revistă rebus în care-ai să găsești și-un bilețel; cozonacul o să-l mâncăm uitându-ne la un film cu Jean Claude van Damme din care o să ascultăm doar muzica amintindu-ne ce proști eram în ’80; o să ieșim pe bloc și o să-ți arăt orașul de pe turnul la care stau… acolo ne sărutam; propun alta coloană sonoră: Great Expectations.

Gelu Ambăruș

Martie 21, 2013

Un tip uscat, adus din umeri, cu un cap acoperit de o claie blondă, nedichisită, cu ochi căprui adânci, fața osoasă, palidă, ca de ceară. Dacă era din piatră mi-ar fi amintit de statuia lui Bacovia. Deși mai înalt, ochii lui te priveau cumva de jos. Ipoteza că Gelu nu trăiește nimic se putea formula destul de gratuit dar era infirmată imediat prin demonstrațiile sclipitoare ale ființei sale. Pe chipul inexpresiv emoțiile erau suprimate cu egalitate matematică. Se anulau una pe alta cu mult înainte de a pătrunde lumea exteriorului. Ocazional, ca după lungi cufundări într-un univers doar de el înțeles, avea loc demonstrația că Gelu trăiește. Uneori, cu toată ființa! Formulele chimice funcționau și în cazul lui. Râdea cu poftă. Pofta celui neinteresat de frivolitățile adolescenței, surprins de spectacolul la care de obicei era absent. Râdea la o tâmpenie de licean. Râdea cu noi. Niciodată de noi, deși ar fi avut ocazia și îndreptățirea s-o facă. El „căra în spate” pe cei câțiva „nemernici” pentru care matematica prevestea zile cenușii. El era tipul de la care copiam temele. Eu, ăl’ certat cu matematica și cu gândul la alte pasiuni care din păcate nu făceau programa școlară, și cei indiferenți din principiu. Gelu ne înțelegea chinurile. Era de o modestie extraordinară. O bunătate și o răbdare de călugăr. De multe ori mă enerva pe mine faptul că noi, pramatiile, îi abuzam munca. Teme copiate, ore, lecții întregi. Matematica nu mai avea nici un sens. Scopul era supraviețuirea. Nota de trecere obținută de la un profesor a cărui exigență patologică înlocuise abilitățile didactice de care și astăzi mă îndoiesc. Sistemul cultiva autoritatea, transformată de unii în metodă de lucru. Simțul umorului lipsea aproape cu desăvârșire și în învățământ. Probabil e mai bine cum e acum…

Gelu știa tot. De asta nici nu era ascultat. Era scos la tablă când nimeni nu mai știa răspunsul. Nici chiar profesorul mi-ar plăcea să cred. Gelu avea răspuns nu la problemele date ca temă, dar la cele afișate ad-hoc pe tablă, scoase din mai știu eu ce culegeri. Nu ridica mâna niciodată. Glasul său avea forță dar tonul vocii era jos spre stins. Uneori lăsa frazele neterminate. Matematica era pentru el o obsesie neafișată. Acest Obiect de studiu era El. Din cauza acestei identificări a unui om cu ceva îl admiram. În preajma orelor de matematică, superioritatea lui era grațioasă, niciodată marcată de agresivitatea egoistă a celui care citește suficient de puțin încât sa afișeze vre-o falsă pricepere.

De ceva timp am început să mă gândesc la amintirile anilor de liceu. Nu sânt multe și din păcate, cred că sunt persoane cu care nu am schimbat o vorbă toți acei 4 ani. Imaginea lui Gelu Ambăruș, personaj destul de obscur atunci, revine cu insistență când trec în revistă colegii. L-am căutat pe siturile de social media dar era de așteptat. Matematica, această disciplină lipsită de vanitate cum o descria marele C., n-avea loc în ochii lumii. Gelu Ambăruș, o față care nu poate fi ușor uitată. Un om pe care-aș mai dori să-l întâlnesc chiar dacă nu mai suntem aceeași.

Changing the language

Martie 17, 2013

My country is my language – Nicolae Labiş (romanian writer)

I am going to use some momentum following my previous post and tell you a bit about my experience of changing the language. In english!

Multilingualism in today’s Europe is placing us in front of a pool of opportunities. And, as the euro-gov is willing to keep everybody happy, the task is both interesting and frustrating. Developing software systems where each country can have their own version of any language they want, is the cause of my frustration. Usually  frustration arises when one does not understand the problem or he understands the problem but the answer fails logically or doesn’t seem to make much practical sense. A famous quote has it: “Confusion is an order which we haven’t yet understood”.

For instance, Belgium users of the software system I develop should be able to use the application in either french or flamish language. But business says that this is not enough. They should be able to access the system in four variants of these two languages: the Belgium french, the French french, the Belgium dutch and the Dutch dutch. What does this mean? It means that, if Greeks ever happen to provide a dutch translation, then the Belgians should be able to access it. Or, another example, a UK based organisation can, in theory, see a web page in either UK english or French english ( an english translation of the systems provided by any French organisation), Italian english (a english translation of the system provided by some Italian organisation) and the list goes on. The permutations of country – language availability is tantalising. I mean would English use a French translation of their own language?

It makes sense in certain scenarios. Take Romania as an example where we have the romanians living along side the hungarians and the germans as the largest minorities. There is a cross breed sitting in between these three people. The ceangăi comunity, living on the border between romanian Moldova and Transilvania, represents the mix between romanians and the hungarians. As the result of mixing romanians and germans, resulted the saşi [read the şi as the she] minority. I think they share more traits with the germans than romanians but that is another matter. You can find them around Sibiu area, in south Transilvania.

Now, if an organisation belonging to the ceangăi comunity uses my system, she should have the option to choose between a page in hungarian language provided by Hungary or Romania or have their own version because of the dialects they wish to keep. Same goes for the german minority (saşi). These can choose between the official german language provided  by Germans or Romanians or use their their own. Again becasue of the dialects they wish to keep. Interesting, huh? It makes sense but, would a romanian organisation choose her own version of english over the UK english? I don’t think so. Ok, enough of this.

Now, my problem.

Changing the language has an undesired effect on ones life unless the level reached is the one of a native. To quote a romanian essay writer and philosopher, Emil Cioran, who himself changed the language once, the consequences are unthinkable. “A schimba limba este o trădare cu urmări nebănuite.“ – from vol. Scrisori către cei de-acasă. (Letters for dear ones at home) (In my own translation: Renouncing one’s language is high treason carrying unthinkable burdens.)

We speak to convey information. What we say is more important than how we say it. So they say but I think how we do it is equally important. Those who told or read stories to a child know that.  The tempo, the inflexions, the tonality, the flow of the language are important. Otherwise we loose the child’s attention. I experienced this with my daughter many times and I think the same goes in life.

I live and work in a multicultural environment where english established itself as the default language. Romanian is my mother tongue but I was half-bred in England so to speak. I spent 15 years in England, from the age of 22 and that gave me enough ear to spot a ”foreigner”. I am far from speaking anywhere close to the way natives speak although if I want to find out where someone comes from, I ask her to speak english. French are the easiest to spot. Germans too. Brazilians and portguese produce the same accent but it’s difficult to distinguish who is what. If you listen a few times the Poles, you’ll recognize them. Romanians also but is a bit trickier as they may be mistaken for bulgarians though the later produce harder sounds I think. Perhpas greeks and italians speak a simillar english. I find it easier to pick the italian for their  “I thinkaa”.

My first years in England were best for learning world’s accents. Mainly due to the jobs I did. I will never forget Surgi the punjab carpenter or Sivon the jamaican driver, the czech waitress,  the french receptionist or the german housekeeper. All language switchers.

Later was english. Only english-english.

Today, in Brussels, the language circus came back into my life with an unforseen edge of gravity.

Brussels is the place where you can get away with a bad english. It’s weird to hear dressed up men, smart looking women speaking english in a poor accent or shooting words at you in no queue whatsoever. Grammar may be acceptable but like that, the person looses credibility. I repeat, I am far from speaking perfectly but I grew up “taking orders” in english-english not italian-english for instance. I wish to submit to this fact for a moment. It is hard to take these people seriously. I think the words are falling short in front of their target. It’s like wearing a red nose and asking for authority in the mean time.

The man switching the language is in danger of becoming a wrinkled child. The office becomes his kindergarden, the cafetaria his playground where groups of adults play the second language game. His entire appearance changes. When language fails him, in an effort to save meaning, the body language kick in. This can be easily observed. A walk to the cafetaria, taking lunch in the cantine or during a lift ride. Attending speeches can be at least… amusing. It is acceptable on the street, for tourists.

I have the advantage (or disadvantge) that in my job, I dont talk much. Years of programming and a personality leaning towards solitude isn’t always the happiest mix. Hence the need to write perhaps.

I dare comment on this as I am a language switcher myself and I do not mean english is a superior language but it has the advantage of being an easy one to learn, it is melodious, almost feminine. It is graciuous and it is fulfilling its destiny of becoming the language of the modern times. I switched to it by chance in ’94 and I did not realise those qualities until recently, a few years ago.  Cioran realised it for himself but it was already too late for him. He had already become a famous french writer of romanian origins. I pesonally see the quitting of  his own language as a slap to the romanian people. Perhaps not so undiservingly. Later, resigning  to his chosen language, french, whilst angered at the fate of his own people, he declares it a language embraced today only by romanians and africans.

As a man of words and soul, he did recognise the riches of his native language; also when trying to translate the national poet, Mihai Eminescu, into french. Even “marele Eminescu” as he puts it, looses meaning. Translated, he falls short, ridiculous sometimes, sliding into triviality or becoming childish. “Caraghios şi demodat” to use Cioran’s words. These attributes have been translated from french by some romanian translator.

It’s fun watching greeks discussing. It fals on ones years as a quarrel. Italians hit verbally at any ocassion. French talking everyone down, germans marching the corridors and the lesser poles, romanians, belgians responding to requirements. Other nations are under-represented in the ITC office. They exist as topping on the european pizza. Our analist is a nice lad from Spain. The only problem is that he answers your questions before you get to ask them. The previous one, a turk, highly flammable character. His biggest enemy: his mouth. He had to go. What else do we have here? The english chap who, instinctually, non-coercively, tries to get every available resource to work for him. Amusingly, there is always someone ready to serve. Nowadays out of respect, kindness or need. A second generation belgian-iranian, a french of russian roots I suspect, and myself a romanian of some hungarian blood, become british in the process,  married a polish woman and lives in Belgium. I mean, does it get more european than that? More Schuman than Schuman himself.

A wild, reoccurring thought, as I begun to question my own identity: if there was another war in Europe, what side would I fight on? Romanian? English? Polish? It depends who’s fighting who. Of course, the shirt is closer to the skin. Historically speaking, I shouldn’t have a problem making up my mind. These three dear countries fought on the same side of the barricade at one point or another. But isn’t peace this Union is all about? I shouldn’t worry then.

Office view

Martie 14, 2013

City of Brussels from 22nd floor of Madou tower west wing

City of Brussels from 22nd floor of Madou tower west wing

What a twat! Posing with his office view… I agree but right now it’s among a very few things which keep me in this city. And as the view will soon be history, I thought I’d write a short note about it to remind me in the months to come about a peak in my career. The view is also for my 5yo daughter who visited my work place and was glued to window gazing at the city. (Luckily she is not yet able to read, otherwsie I’d have to explain what the beginning of the post means.)

A vague feeling of regret is creeping in as I contemplate the „downgrade” in office space after 3 years. The whole department is being subjected to it. In fact the whole DIGI. The Education and Culture Department is downshifting to a concrete building in the european quarters of Brussels. Departments from other institutions have, for the past two months, been filling vacated rooms of this very Madou tower building. People do not talk about it. It wouldn’t look professional. They go with the flow hopping for a quick adjustment and forget all about the view of higher city spaces.

To me it’s just a signal that I should set sail again. Look for even greener pastures. I am used to it. In fact, this harbour’s been keeping my sails down longer than expected. Surely not good for the spirit. Good for fortune though! Sticking long enough in one place can build ona a fortune if one is doing the right thing. It seems I’m not.

Not sure why I started, and still continuing, writing this post in english. The fact is I’ve missed writing in english but I dont feel so confident about it anymore. I am not talking about emails or short messages and bla blas but thoughts and ideas. When I started Jurnal de Cafenea back in August 2012 (although I am a bit ashamed of my first post), I wanted to concentrate my writing on the language I feel more at home with, romanian. I wanted to write for romanians. For romanians alone! I wonder why… An unexpected and pleasant surprise the other day rekindled my desire for expressing myself in english. And here, I’d like to thank Cody for taking an interest in my romanian posts!

While I sat on my programmer’s chair at work, I thought I’d write this on behalf of my colleagues here. They don’t know it but I think they share my feelings. Those, in a less fortunate spot of the room, may not. The reshuffle can bring a better office life for some.

I hope, in the new – half grounded – fluorescently lit office, these images will bring our spirits high again.

Some more shots taken with my phone camera taken at different times of the year:

Rainbow over the city of Brussels

Rainbow over the city of Brussels. My camera sais this shot was taken on 4 December 2012

… și pentru că se apropie, dacă eram în Anglia, aș fi fost întrebat de câteva ori până la ora asta, care-mi sânt planurile pentru weekend. La început, venit din România, întrebarea mi se părea puțin cam intruzivă. Răspundeam sec: nimic! Chiar dacă poate aveam planuri acel weekend. Dar am observat că nu dădea bine. Toată lumea avea planuri. Toată lumea făcea ceva. Nimeni nu spunea nimic sau dorm cu perna pe ureche două zile (Oricum, în Londra, orașul care nu doarme, nici copiii la grădiniță nu dorm la prânz). Ca să nu fiu repede etichetat, am început să fac și eu ceva când erau zile când chiar nu făceam nimic. Nimeni nu stătea acasă să citeasca de exemplu. Deși lumea citește, de obicei în tren sau metrou. Cele mai frecvente răspunsuri sunau cam așa: Iau masa cu-n prieten sau I’m going out Saturday night. Ca emigrant nu puteam să le spun că stau în casă și mă uit în tavan ca să treacă weeknd-ul mai repede (N-am stat niciodată cu ochii în tavan, cel mult pierduți afară, pe fereastră), să vină ziua de Luni să încep săptămâna, să merg la servici să-mi încarc sacii mai repede în căruță că nu știu ce soartă voi avea peste 3 luni. Adică aș fi putut, dar atunci (vorbesc de anii 1995,1996 când aveam 23) nu mi-a trecut prin cap. Eram prea fraged și doream mai mult să mă integrez decât să ies în evidență. Acum nu încerc să ies în evidență dar spun ce fac și gândesc cu riscul de a ieși în evidență. Nu mă mai deranjează dezaprobările nerostite. Mă amuză. Puteam începe să duc pisica la veterinar, să scot câinele la plimbare, să iau trenul pâ-n la mare, să mă duc la concert sau la stand-up comedy dar am preferat ceva cât mai comun lumii în care trăiam. Luam masa în oraș cu-n amic imaginar (a cărui gender nu avea prea mare importanță și care era oricum convenient mascat de cuvântul friend. A friend is a friend! ) pentru că ceilalți își așteptau la rândul lor sentințele.

Voi!? Any plans for the weekend?

Continuitate

Martie 7, 2013

Celor mari și celor mici:
 
 

Hai, îndrăznește! Folosește-te de Ei!
Scoate-i de sub piatra care li s-a așezat peste gură,
Iubește-i, urcă-te pe umerii lor și,
Atinge stelele!

Nu te sfii! Și ei au urcat alți umeri dinaintea lor.
Nu trebuie să-i întreci și pentru asta să știi:
Nu vei fi mai prejos, ba chiar ești mai om ca ei!

Folosiți-vă de ei și împliniți-le visul căci,
Numai pentru asta au existat și nu se vor supăra.
N-au existat ca să-i iubiți,
Ca să visați la ei sau ca să-i plângeți.
S-au născut pentru voi
Dar au trăit pentru idealuri!

Au existat și au murit cu speranța că voi, cei din viitor,
Veți înțelege, vă veți urca pe umerii lor și,
Veți atinge cerul!

Tiberiu A. Kiss

 

Inițial, această… cum să-i zic… scânteie?, îndemn?, s-a numit Celor mari și celor mici dar se adresează mai mult celor mici și mi se pare mai potrivit să se numească Continuitate. Îndemnul meu la continuitate dorește să reamintească nevoia de trăinicie, rostul succesivității generațiilor, continuitatea proiectelor, a ideilor, a idealurilor până la urmă, ce ar trebui să existe într-o comunitate sănătoasă.
 

Aseară, 28 Feb, pe una din scenele centrului de artă și cultură Bozar a avut loc spectacolul de improvizație  „Caramitru, Mălăele, câte-n lună și în stele” susținut de Horațiu Mălăele și Ion Caramitru, acompaniați de violoncelistul-solist Adrian Naidin. Amintiri plăcute m-au atins când am auzit că marele Caramitru, actorul cheie al revoluției televizate, va recita din nou pe o scenă din apropiere. Talentatul Mălăele mă lăsa rece pe vremuri. Nu-i înțelegeam rostul stilului său cinic aproape englezesc. Nefăcându-se popular prin abordarea unor roluri care cer patosul lingușitor ce dă bine în spațiul sentimentalist mioritic, Mălăele nu a devenit celebru. E celebru!

caramitru-malaele-bruxel-bozar

Sala, cu rânduri de la A la Z, fiecare cu câte 20 de fotolii și loc suficient pentru picioare, a fost aproape plină. Cupluri, grupuri de prieteni, grupuri de colegi și vreo doi sau trei veniți singuri. Am avut bilet pe Q20, la margine. Am făcut rezervarea pe web dar, ca orice lucru franțuzesc, grandios și superficial, nu am avut posibilitatea de a vedea locul, așa că l-am luat pe „întuneric”. Totuși, acel loc la margine care a costat 28 de euro mi-a oferit avantajul că am a putut ține aparatul de fotografiat în aer fără să deranjez pe cineva din spate și să pot pleca repede la căderea cortinei când vulpoiul de Caramitru ne-a trimis acasă în versuri. Tot pe versuri ne-a chemat și mâine seară.

Am sperat să găsesc ceva CD-uri audio cu vocea lui sau poantele lui Mălăele dar standul lor sărac vindea doar două cărți. Spectacolul mi s-a părut subțire iar Caramitru sub așteptări așa că nu am mai rămas la semnarea cărților. Regret puțin. Nu asta a fost motivul principal. Voiam să evit funcționarii publici. M-am ridicat și am plecat când s-au aprins luminile și lumea s-a ridicat să aplaude.

Caramitru m-a dezamăgit de două ori. O dată, stilul său mi s-a părut acum prea „teatral”. Mi-a dat impresia că nu a renunțat la Hamlet când de fapt nu era necesar. Și a doua oară, când ne-a cerut să nu mai filmăm că-i deranjează. Nu a zis ce. Erau câțiva cu camere. Probabil lumina blitzurilor flămânde de imortalizare. (Îmi vin în minte cuvintele maestrului Cioran: „La noi, nimic nu se păstrează. Totul dispare fără urmă”). Trebuie să-i dau crezare pentru că nu am stat niciodată orbit în lumina reflectoarelor . Iluminatul disproporționat al sălii îi ținea pe ei în prea multa lumină iar pe noi, spectatorii, în întuneric.  Au cerut mai multă lumină să ne vadă și pe noi la față, cei care „stăm ca la teatru”. Dorința le-a fost îndeplinită doar pe jumătate. Atât s-a putut.

„Asta e!” (tot din repertoriul lui Mălă)

Mălăele a fost genial prin stilul lui ce nu ține pasul timpurilor. El e cu un pas înaintea lor.

Am avut un trecut de rahat. Avem un prezent de rahat. Bine că nu avem nici un viitor!” (Altul care și-a dat seama! Celălalt a fost marele C.!).

„Pe malul mării erau un bărbat și o fată mare. Până seara a rămas mare doar marea.” (Mălă.)

caramitru-malele-bruxel-bozar

Adică îmi pot imagina show-ul fără Caramitru da’ fără Mălăele nu! Contrastul dorit a fost bine realizat. Umor (Mălăele) și patimă (Caramitru) au produs un show de calitate dar l-am primit ca pe o cină zgârcită. De ce să eufemizez situația? Câte-n Lună și în Stele mi s-a părut un univers prea restrâns. Tematica showului a fost abordată cu aceeași predictibilitate plictisitoare tipic româneasca. Femeia, timpurile odioase, vremurile actuale, părăsirea plaiului natal și dorul de neam. Nervul și zvâcnirile artiștilor îndreptate către aceeași perpetuare ancestrală a fatalismului românesc.  Auditoriul cred că s-a putut lesne identifica cu poeziile recitate, gagurile spuse și „ doinele” auzite. Umorul, dacă ar fi lipsit,  impresia ar fi fost una „de rahat”, parafrazându-l pe Mălăele.

La intrare, în lobby, am găsit ceva cunoscuți, funcționari publici, care păreau foarte preocupați de lumea care tot sosea. M-am desprins repede de ei și m-am dus să-mi las haina la garderoba unde am întâlnit alte fețe, la fel de grave, și care mi-au dat de gândit. De ce au românii, chiar și cei care trăiesc cinstit,  aerul că se simt vinovați de ceva? Să fi greșit Cioran titlul Ispitei?

(Nota: Îmi cer scuze pentru calitatea slabă a fotografiilor dar aparatul meu modest nu funcționează pe semi întuneric.)