Caramitru, Mălăele, câte-n lună și în stele

Martie 1, 2013

Aseară, 28 Feb, pe una din scenele centrului de artă și cultură Bozar a avut loc spectacolul de improvizație  „Caramitru, Mălăele, câte-n lună și în stele” susținut de Horațiu Mălăele și Ion Caramitru, acompaniați de violoncelistul-solist Adrian Naidin. Amintiri plăcute m-au atins când am auzit că marele Caramitru, actorul cheie al revoluției televizate, va recita din nou pe o scenă din apropiere. Talentatul Mălăele mă lăsa rece pe vremuri. Nu-i înțelegeam rostul stilului său cinic aproape englezesc. Nefăcându-se popular prin abordarea unor roluri care cer patosul lingușitor ce dă bine în spațiul sentimentalist mioritic, Mălăele nu a devenit celebru. E celebru!

caramitru-malaele-bruxel-bozar

Sala, cu rânduri de la A la Z, fiecare cu câte 20 de fotolii și loc suficient pentru picioare, a fost aproape plină. Cupluri, grupuri de prieteni, grupuri de colegi și vreo doi sau trei veniți singuri. Am avut bilet pe Q20, la margine. Am făcut rezervarea pe web dar, ca orice lucru franțuzesc, grandios și superficial, nu am avut posibilitatea de a vedea locul, așa că l-am luat pe „întuneric”. Totuși, acel loc la margine care a costat 28 de euro mi-a oferit avantajul că am a putut ține aparatul de fotografiat în aer fără să deranjez pe cineva din spate și să pot pleca repede la căderea cortinei când vulpoiul de Caramitru ne-a trimis acasă în versuri. Tot pe versuri ne-a chemat și mâine seară.

Am sperat să găsesc ceva CD-uri audio cu vocea lui sau poantele lui Mălăele dar standul lor sărac vindea doar două cărți. Spectacolul mi s-a părut subțire iar Caramitru sub așteptări așa că nu am mai rămas la semnarea cărților. Regret puțin. Nu asta a fost motivul principal. Voiam să evit funcționarii publici. M-am ridicat și am plecat când s-au aprins luminile și lumea s-a ridicat să aplaude.

Caramitru m-a dezamăgit de două ori. O dată, stilul său mi s-a părut acum prea „teatral”. Mi-a dat impresia că nu a renunțat la Hamlet când de fapt nu era necesar. Și a doua oară, când ne-a cerut să nu mai filmăm că-i deranjează. Nu a zis ce. Erau câțiva cu camere. Probabil lumina blitzurilor flămânde de imortalizare. (Îmi vin în minte cuvintele maestrului Cioran: „La noi, nimic nu se păstrează. Totul dispare fără urmă”). Trebuie să-i dau crezare pentru că nu am stat niciodată orbit în lumina reflectoarelor . Iluminatul disproporționat al sălii îi ținea pe ei în prea multa lumină iar pe noi, spectatorii, în întuneric.  Au cerut mai multă lumină să ne vadă și pe noi la față, cei care „stăm ca la teatru”. Dorința le-a fost îndeplinită doar pe jumătate. Atât s-a putut.

„Asta e!” (tot din repertoriul lui Mălă)

Mălăele a fost genial prin stilul lui ce nu ține pasul timpurilor. El e cu un pas înaintea lor.

Am avut un trecut de rahat. Avem un prezent de rahat. Bine că nu avem nici un viitor!” (Altul care și-a dat seama! Celălalt a fost marele C.!).

„Pe malul mării erau un bărbat și o fată mare. Până seara a rămas mare doar marea.” (Mălă.)

caramitru-malele-bruxel-bozar

Adică îmi pot imagina show-ul fără Caramitru da’ fără Mălăele nu! Contrastul dorit a fost bine realizat. Umor (Mălăele) și patimă (Caramitru) au produs un show de calitate dar l-am primit ca pe o cină zgârcită. De ce să eufemizez situația? Câte-n Lună și în Stele mi s-a părut un univers prea restrâns. Tematica showului a fost abordată cu aceeași predictibilitate plictisitoare tipic româneasca. Femeia, timpurile odioase, vremurile actuale, părăsirea plaiului natal și dorul de neam. Nervul și zvâcnirile artiștilor îndreptate către aceeași perpetuare ancestrală a fatalismului românesc.  Auditoriul cred că s-a putut lesne identifica cu poeziile recitate, gagurile spuse și „ doinele” auzite. Umorul, dacă ar fi lipsit,  impresia ar fi fost una „de rahat”, parafrazându-l pe Mălăele.

La intrare, în lobby, am găsit ceva cunoscuți, funcționari publici, care păreau foarte preocupați de lumea care tot sosea. M-am desprins repede de ei și m-am dus să-mi las haina la garderoba unde am întâlnit alte fețe, la fel de grave, și care mi-au dat de gândit. De ce au românii, chiar și cei care trăiesc cinstit,  aerul că se simt vinovați de ceva? Să fi greșit Cioran titlul Ispitei?

(Nota: Îmi cer scuze pentru calitatea slabă a fotografiilor dar aparatul meu modest nu funcționează pe semi întuneric.)

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: