Gelu Ambăruș

Martie 21, 2013

Un tip uscat, adus din umeri, cu un cap acoperit de o claie blondă, nedichisită, cu ochi căprui adânci, fața osoasă, palidă, ca de ceară. Dacă era din piatră mi-ar fi amintit de statuia lui Bacovia. Deși mai înalt, ochii lui te priveau cumva de jos. Ipoteza că Gelu nu trăiește nimic se putea formula destul de gratuit dar era infirmată imediat prin demonstrațiile sclipitoare ale ființei sale. Pe chipul inexpresiv emoțiile erau suprimate cu egalitate matematică. Se anulau una pe alta cu mult înainte de a pătrunde lumea exteriorului. Ocazional, ca după lungi cufundări într-un univers doar de el înțeles, avea loc demonstrația că Gelu trăiește. Uneori, cu toată ființa! Formulele chimice funcționau și în cazul lui. Râdea cu poftă. Pofta celui neinteresat de frivolitățile adolescenței, surprins de spectacolul la care de obicei era absent. Râdea la o tâmpenie de licean. Râdea cu noi. Niciodată de noi, deși ar fi avut ocazia și îndreptățirea s-o facă. El „căra în spate” pe cei câțiva „nemernici” pentru care matematica prevestea zile cenușii. El era tipul de la care copiam temele. Eu, ăl’ certat cu matematica și cu gândul la alte pasiuni care din păcate nu făceau programa școlară, și cei indiferenți din principiu. Gelu ne înțelegea chinurile. Era de o modestie extraordinară. O bunătate și o răbdare de călugăr. De multe ori mă enerva pe mine faptul că noi, pramatiile, îi abuzam munca. Teme copiate, ore, lecții întregi. Matematica nu mai avea nici un sens. Scopul era supraviețuirea. Nota de trecere obținută de la un profesor a cărui exigență patologică înlocuise abilitățile didactice de care și astăzi mă îndoiesc. Sistemul cultiva autoritatea, transformată de unii în metodă de lucru. Simțul umorului lipsea aproape cu desăvârșire și în învățământ. Probabil e mai bine cum e acum…

Gelu știa tot. De asta nici nu era ascultat. Era scos la tablă când nimeni nu mai știa răspunsul. Nici chiar profesorul mi-ar plăcea să cred. Gelu avea răspuns nu la problemele date ca temă, dar la cele afișate ad-hoc pe tablă, scoase din mai știu eu ce culegeri. Nu ridica mâna niciodată. Glasul său avea forță dar tonul vocii era jos spre stins. Uneori lăsa frazele neterminate. Matematica era pentru el o obsesie neafișată. Acest Obiect de studiu era El. Din cauza acestei identificări a unui om cu ceva îl admiram. În preajma orelor de matematică, superioritatea lui era grațioasă, niciodată marcată de agresivitatea egoistă a celui care citește suficient de puțin încât sa afișeze vre-o falsă pricepere.

De ceva timp am început să mă gândesc la amintirile anilor de liceu. Nu sânt multe și din păcate, cred că sunt persoane cu care nu am schimbat o vorbă toți acei 4 ani. Imaginea lui Gelu Ambăruș, personaj destul de obscur atunci, revine cu insistență când trec în revistă colegii. L-am căutat pe siturile de social media dar era de așteptat. Matematica, această disciplină lipsită de vanitate cum o descria marele C., n-avea loc în ochii lumii. Gelu Ambăruș, o față care nu poate fi ușor uitată. Un om pe care-aș mai dori să-l întâlnesc chiar dacă nu mai suntem aceeași.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: