Fără perdele

Iunie 25, 2013

Daca mai stau mult in acest apartament  – simpatic de altfel dar la parter si cu vedere la strada – ma voi transforma intr-o baba curioasa. Zgomot de pasi, tocuri scumpe apoi silueta cate unui trecator grabit. Asezat pe canapea, am in stanga doua geamuri mari ca doua diafragme ce ma despart de lumea de afara facand din intimitatea caminului singura pelicula ce s-ar putea voala. Unul din ele,  cel mai apropiat de mine, are jaluzelele din lemn ridicate doar un sfert, cat sa pot citi la lumina naturala fara sa fiu observant prea lesne din afara. M-am dezobisnuit de perdele la geamuri si, cum nici nu umblu in chiloti prin casa, am reusit sa ma debarasez de sentimentul de jena alimentat de nevoia unei intimitati excesive. Cand lumea inca se ascunde dupa trei randuri de perdele, mi-a luat ceva timp pana sa pot trata pe cei de-afara la fel cu cei dinauntru. Insa, odata eliberat de povara acelei discretii patologice caracteristice lumii de unde provin, am inceput ma simt mai stapan pe mine, mai liber, mai linistit in propria-mi piele.

Aparentele si intuitia m-au ajutat sa impart trecatorii in cateva categorii.

Cei curiosi, am observat sunt de doua feluri: curiosi obraznici si curiosi bine crescuti. Cei obraznici strapung semi-intunericul in speranta divulgarii vreunui cuib atins de promiscuitate.  Un ecran de televizor aprins, o raza ratacita prin ferestrele cartierului rasfranta in final pe vreun obiect incident ar prezenta  tot atata interes trecatorului amator de imagini furate. Pasajul lor dureaza doua secunde. Doua secunde in care fereastra mea devine vortexul imaginatiei lor hartuite. Nu raman nici eu imun. Fenomenul se produce si de o parte si de cealalta a geamului. Inghitit de vartej alunec circular spre punctul zero… Si desfraul imaginatiei se plateste!

Cei curiosi dar bine crescuti, majoritatea de altfel, nu prezinta interes. Ei reusesc cumva sa-si domoleasca curiozitatea. Probabil, prin infranari repetate obiectul atentiei isi pierde din valoare. Ei trec oarecum nepasatori stiind ca acolo nu e nimic din ce n-au mai vazut. Mai stiu ca privirile iscoditoare nu-si gasesc locul intr-o lume privata. Ei trec  mai departe exersandu-si nepasarea.

Absentii plutesc prin fata geamurilor. Unii se uita dar nu vad nimic. Simularea uitatului este efectuata prin intoarcerea aleatoare a capului. Afundati in ale lor, reusesc sa treaca invizibil de la un geam la altul pana instinctul ii atentioneaza ca au ajuns undeva.

Unele femei mai cochete, care probabil au descoperit o functie identica si in ecranul ipad-ului, gasesc geamul meu fara perdea si jaluzele o oglinda bine plasata la jumatatea distantei dintre casa si birou. Acest geam le ofera increderea ca-si pot verifica tinuta nestingherite. Uneori, trebaluind prin camera ma aflu chiar in dreptul acelui geam. Ce fac? Ma retrag discret pentru a nu le spulbera momentul narcisist? Nicicum! Invaluit de penumbra le urmaresc privirea blocata pe suprafata oglinzii. Aceasta privire vazuta de dupa sticla mi-e greu s-o descifrez. Nu e nici cea a omului pierdut, nici fixa, nici pierduta in gol. E totul la un loc. O fi privirea vanitatii…

In sfarsit, categoria celor mai putini, foarte putini, a celor care chiar se opresc sa se uite inauntru. Turtindu-si nasurile de geam si umbrindu-si colturile ochilor cu palmele, acestia scaneaza interiorul de la un colt la altul al camerei. Desi construita in stil vechi cu tavanul ridicat la patru metri si cufundata intr-o umbra ambientala atenutata de reflexiile soarelui in cladirea de peste drum, trecerea in revista a posesiilor nu dureaza prea mult.  Cateva momente mai tarziu, dupa ce misterul camerei s-a spulberat, pleaca mai departe in cautarea altor ferestre fara perdele.  Acestia sant copiii.

Anunțuri

Vestea morţii unui cunoscut e ca o palmă după cap ce te aruncă într-o realitate pe care, prin orice mijloace, încerci s-o evadezi. Când Timpul nu i-a fost prieten și de acel om te leagă amintirile vârstelor fragede, vestea te zdruncină. Astăzi, prietenul Dan Botezatu, campion naţional şi internaţional la Karate – Shotokan, ar fi împlinit 41 de ani şi în amintirea prieteniei noastre și ca foști colegi, practicanţi ale aceleiași discipline, îmi permit să scriu aceste câteva rânduri pentru a comemora cu mult regret cinci ani de la moartea sa neașteptată.
Cu ani în urmă, prin ‘87, pe vremea când stadionul din Parcul Libertăţii (astăzi Cancicov) era „sanctuarul” practicanţilor de karate din Bacău, mă întâlneam cu Dan si discutam karate. La 15 ani era pasiunea noastră iar muscatul din fructul interzis ne aţâţa inconștient ardoarea. În perioada comunistă, disciplinele menite să formeze nu numai aducători de medalii dar și caractere mai puternice (Ce forţă revoluţionară de a persevera ani la rând ca să te alegi la urmă doar cu o centură colorată. Învingerea instinctului de a întoarce capul când eşti atacat frontal, ba chiar mai mult, de a păşi înainte înspre adversar când atacul este iminent sau deja evident, sunt lecţii ale căror rezultat se vede numai după multă practică uneori însoţită şi de câte un ochi vânăt, monturi julite şi tibii deformate. Cei mai dedicaţi dintre practicanţi ridică antrenamentul şi la nivel mental trăind şi meditând zilnic aceste principii de artă marţială. Se pregătesc sufleteşte cum s-ar spune. Cei mai nefericiţi sfârşesc prin a le pune în aplicare pe stradă sub formă de golănisme. Aceştia sunt şi cei care renunţă după 1 an sau 2 de practică când un sentiment de falsă încredere în propriile puteri pune stăpânire pe mintea lor fragedă.), erau considerate un pericol al societăţii și puneau semne serioase de întrebare autorităţilor.
Pe Dan îl admiram mult, și de ce să nu recunosc, îl și invidiam puţin pentru flexibilitatea și eleganţa cu care executa loviturile de picior. Dedicat întru totul acestei activităţi, a transformat-o într-un mod de viaţă. După obținerea centurii negre s-a angajat la Jandarmi cărora le-a oferit, cu talentul și priceperea sa, tainele acestei discipline. Aş putea spune că viețile jandarmilor băcăuani nu mai sunt la fel de când Dan nu mai este printre noi. În cinstea și amintirea lui, ei au numit sala în care se antrenează Sala Dan Botezatu iar clubul unde antrena se numește acum Clubul Dan Botezatu.
Dan fost mai mult decât un tehnician si un perfecţionist. A fost un om a cărui modestie și bunătate sufletească se îmbinau desăvârșit cu calităţile de sportiv iar mai târziu de antrenor. Drumurile ni s-au separat după terminarea liceului dar i-am urmărit cu admiraţie de-a lungul anilor evoluaţia dintr-un talent promiţător într-o stea de primă clasă a acestei discipline. Cei care l-au cunoscut și cei pe care i-a antrenat poartă in suflete acest simbol al pasiunii, perfecțiunii și dedicației neclintite pentru calea aleasă, care a fost Dan Botezatu. Dedicația exemplară pe care a arata-o s-a meterializat și prin cele doua manuale de autoapărare pentru jandarmi pe care le-a creat împreună cu un alt coleg al său, Iulian Anghel. Îi mulţumesc aici mamei lui Dan pentru a mi le fi înmânat la ultima mea vizită în ţară ca venind din partea lui.
Cu oarece îndrăzneală îndreptăţită să zicem unui fost coleg de suferinţă în dojo-urile Bacăului, privesc dispariţia sa fulgerătoare ca pe una din lecţiile nepredate, profund regretabile, ale acestei discipline adusă la nivel de artă de către luptătorii samurai. Aceea care ne reamintește că între viaţă și moarte stă doar ascuţisul unei săbii. Conștientizarea acestei stări de spirit trebuie sau ar trebui să facă parte nu numai din antrenamentul celor care o iau în serios dar și a noastră, a tuturor.
Vara trecută am făcut o vizită la mormântul lui Dan și am fost impresionat de grija care i-o arată în continuare cei care-l poartă-n inimi ca antrenor, soţ, tată sau fiu.

Odihnească-se în pace!

La mormantul lui Dan. Bacau

 

Mai multe despre Dan Botezatu:

Omagiu Dan Botezatu

Aer cald si, somn usor!

Iunie 12, 2013

Dupa o sedere destul de indelungata, Bruxelul continua sa ma surprinda.

Duminca dimineata, inainte de ora 8, am surprins acest grup de homeless care dormeau pe grilajele gurilor de extractie a aerului cald de la metrou. Iarna, tot aici se incalzesc gugustiucii.

Homeless dormind in parc

Sunday morning – Homeless sleeping in the park on the grills of the underground heating extractors

 

Homeless sleeping in the park in Central Brussels

Homeless sleeping in the park in Central Brussels

 

http://madalinagramatoma.blogspot.com

Anul trecut, cam pe vremea asta, un orăşean stresat de ştirile despre „boala muşcăturii de căpuşă”, fiind în vizită la noi, văzând iarba mare şi deasă prin care mă jucam împreună cu copiii din sat „de-a piatra rostogolită-n iarbă”, mă întreabă mirat şi îngrijorat dacă nu mi-e frică de căpuşe. Îmi este, normal! Anul trecut am şi găsit una pe mine… Bleah! Mi-e frică, şi? Ce să fac?! Să stau în beton dat cu dezinfectant şi insecticid la bloc?
Când ne-am mutat aici, la ţară, mă speriau toate, eram ca un animal ţinut în captivitate căruia îi dai deodată drumul în libertate, în sălbăticie. Şi sărmanul animal, neînţelegând universul străin în care e aruncat, se piteşte la pământ înfricoşat…
Daaa…
Prinşi, striviţi între betoane, crescând fără verde sub un cer lăptos, uităm că noi suntem natură şi că n-avem a ne teme de nimic!

DSCN6299

Vezi articol original