Casa Darmanesti - Grajdul anexa locuibila

Casa Darmanesti - Grajdul vedere fata aripa dreapta

Casa Darmanesti - Grajdul vedere spate

La:

Casa Darmanesti - Grajdul vedere fata aripa stanga

Casa Darmanesti - Anexa camera de sus

Anexa astazi - vedere din strada

Anunțuri

De mult tineam sa ma reintorc la casa unde-mi petreceam vacantele de vara si sa stau cateva nopti pentru a simti ce a devenit acest loc dupa atatia ani. Atatia ani in care memorii intinate de cursul vietii revin la matca.

Ca sa sarbatoteresc cumva faptul ca am terminat cea mai mare parte a lucrarilor de renovare a casei bunicilor i-am luat pe cei apropiati sa petrecem cateva zile, patru la numar, in conditii „vitrege”, de campanie. Vicisitudinile au constat in scosul apei din fantana, transferul in bidoane de plastic si distribuirea ei in doua directii: bucataria de vara si WC.

Fantana, desi neterminata, era aproape pregatita pentru functionare, adica avea butucul si roata. Am cumparat o galeata zincata, speciala pentru fantana, si opt metri de lant care s-au dovedit a fi prea multi. L-am taiat si am ramas cu vreo 5 metri cam cat are fantana, plus galeata. Chiar si acoperisul era la locul lui. Tigla pe care au folosit-o mesterii bate cu culoarea tiglei de pe casa si este proportionata cu dimensiunea acoperisului pe care a fost montata. Pentru fii-mea, turnatul apei din galeata in bidoane era o joaca nemaipomenita. Cand ma vedea cu bidoanele goale era prima la fantana. Chipurile ma ajuta sa trag lantul pe butuc impingand si ea roata. Apoi, mare show mare. Curgea apa mai mult pe langa gura bidonului pana ce am luat o planie pe care tinea mortis sa mi-o tina. Toata ziua eram uzi.

In gradina, langa porumbul de 1.90, am incropit un cuptor din piterele de rau scoase de prin santurile sapate pentru instalatia de apa. Acolo am gatit vreo doua ciorbe, supa si omleta. Gratarul il faceam separat. Tot timpul ne miscam. La inceput ca gainile fara cap, apoi, incet incet ne-am gasit rosturile. Deveneam eficienti gandind mai repede cu o secunda incercand pe cat posibil sa ne economisim energia. Un drum pana in casa avea in vedere o incursiune in beci dup cate ceva, mutarea unui bidon gol la fantan iar la intoarcere aveam in vedere ca galeata cu apa de la fantana sa fie plina. Aici mi-am data seama ce diferit cresc copiii la tara, la curte. „Frecarea” constanta cu ei care exaspereaza orice parinte care traieste la bloc este aproape inexistenta. Spatiul da omului pacea necesara.

Ziua am gatit la foc (femeile, dragele de ele) iar eu cu tata faceam ordine prin curte sau reparam ce mai era de reparat. Mi-a batut niste ochiuri de geam care lipseau sau fusesera crapate in timpul lucrarilor. Fara frigider mancarea si bautura s-au pastrat destul de bine in beciul de piatra de sub casa.

Seara cadea peste puterile noastre indemnandu-ne spre reculegere si odihna. Totusi gaseam energie, nu stiu de unde, sa mai stam cate o ora de vorba sub sopron la lumina felinarului la un pahar de vin sau o cana cu ceai si o prajitura de casa pe care ne-au adus-o rudele cand le-am spus ca facem campanie pe paturi gonflabile si saci de dormit.

Copilul dormea. Sapa ascutita cu coada scurta cu care curatasem peste zi buruiana din jurul fantanii se odihnea intre grinzile late ale sopronului. Ascultam cantul greierilor si admiram porumbul care impanzea falnic gradina. A fost un an bun.

Oraseni cu gene coplesite de aceasta viata regasita, ocupam fiecare pe unde puteam cate un loc pe cerdacul casei si cufundati in linistea serii contemplam muti finele acestui spectacol maret a carui protagonisti fuseseram chiar noi.

Am mers pe jos prin sat, la rude sau fara tinta. Am mers pe ulite largi, prafuite. Am trecut raul Uzului prin apa calcand pe pietre. Copii se scaldau intr-un ochi mai la deal. Soarele asfintea dar aerul pastra caldura zilei. Intr-o zi am fost cu tata la o gospodarie mai apropae de Trotus, in Joseni, din care n-a ramas mai nimic si ne-ar apartine dar actele nu au fost facute la timp. Umblam noi acum incercand sa reparam greselile parintilor. Un frate din flori de-al bunicului a ramas acolo dupa ce toti s-au stins. E sarac cu duhul, schilod dar sanatos de altfel. Il cheama Stefan. Statul i-a pus ingrijitor dar ii e teama ca-l vor da afara. Am stat de vorba cu el si zice ca vrea sa fie inmormantat in curte. Nu-l intereseaza ce va fi dupa el. Bucataria de lut in care traieste iarna-vara nu valoreaza mare lucru.

Am ajuns la malul Trotusului unde un cioban cu cateva capre ne-a spus ca la 3o de ani a avut infarct si de atunci bea ceai de maces. Gaseste floarea peste tot, primavara, cand iese cu caprele. Cica ar fi foarte bun pentru circulatia sangelui. Si el, ca si multi alti darmanesteni, regreta caderea fostului regim. A ajuns din nou cioban pe malul apei, ca in copilarie, dar e mai linistit zice.

Darmanestiul e un loc mort. Se traieste din bani trimisi de copiii plecati la munca in afara si ajutoare sociale dar ca zona defavorizata are prioritate la atragerea fondurilor europene. Lipsesc insa oamenii. Cei cu initiativa nu sunt destui. Care-s acolo au gospodarii si fac ce au facut din totdeauna, adica cresc animale, au gradini, vii iar unii si-au incropit mici afaceri de prelucrare a lemnului. Sunt si care au servici in orasele din vecinatate Targu Ocna, Onesti sau Comanesti.

Darmanestiul nu a scapat nici el de marlania inflamata si prost gust. Transformarea fortata a taranului in muncitor de oras a fost o mare eroare ale carei consecinte le suportam astazi cu totii. Desi declarat oras, numarul blocurilor din centru se rezuma din fericire la trei si pastreaza caracterul rural.

Oamenii sunt linistiti, ca la tara, iar vanzatoarele si personalul de la Primarie este amabil si chiar zambeste. Venind de la Bacau acest fapt reprezinta o gura de aer curat dandu-mi imbolduri sa-mi mut resedinta. Mai am totusi de lucru la casa. Poate la primavara voi reusi sa fac incercarea.

In gradina:

Gradina cu porumbul plantat de nea Ion

Terasa dinspre gradina in spatele anexei

Masa sub sopron

Porumb pe gratar

Cuptorul de campanie

Barbieritul in porumb

 

Seara peste gradina

Sub sopron la lumina felinarului

Mai multe articole despre Casa Bunicilor:

De la grajd la anexa locuibila

 

Nopti bacauane

August 20, 2013

Luna pe cerul Bacaului

4:20am. In linistea noptii cainii fara stapan s-au incaierat intre turnurile cartierului. Cantecul greierilor a fost sfasiat de latratul celor opt boturi dublat de ecoul cimentului. Aceasta hoarda netrebnica ma trezeste de nu stiu cate ori pe noapte. An de an haitele isi disputa supematia in pata de verdeata ce desparte blocurile. Macelul sonor a devenit un ritual nocturn pentru suta de apartamente cu geamurile spre aceasta gradina. Luminile raman stinse si nimeni nu scoate capul afara pe fereastra. Nimeni nu se trezeste sa vada despre ce-i vorba. S-au obisnuit asa, sau poate se trezesc dar raman sub plapuma rugandu-se ca acest cosmar sa treaca mai repede sa poata adormi si ei la loc.

In gand:

Ce fel de lume traieste aici!? De ce nu ne ajutam primarii, prefectii, organele de ordine? Haideti sa ne maturam ograda singuri! As incepe cu inceputul: infiintarea unui Corner al Vorbitorului, ca in Hyde Park, unde fiecare cetatean sa-si spuna pasul in gura mare iar ceilalti sa-l asculte daca au chef.

Caiinii urla iar eu turbez la gandul ca traiesc printre iepuri. Ganduri criminale si metode de exterminare se deruleaza ca un film in fata ochilor potolindu-mi creierii care-mi suna in cap la fiecare latrat amplificat de ecou. O arma de vanatoare cu infrarosu, dar nu am permis. O prastie din aia pe care mi-o confectionam in copilarie. As putea construi din nou una. Una cu bile. Mancare otravita acestor caini fara stapan! Daa, o moarte machiavelica fara a ma manji de sangele lor imputit.

Cand veninul imi clocotea mai tare, ma fulgera un gand care-mi domoli instantaneu setea de razbunare: Dar daca ei se poarta asa tocmai pentru ca sunt caini fara stapan? Adoptati un Caine ar fi solutia care mi-ar aduce cinste. Nu mai conteaza, voi rade de pe fata pamantului aceasta masa de caini care asediat orasul si voi trai in liniste. Apoi voi extermina marlanii cu motoare si voi schimba semnele de circulatie in cartier. Un triunghi rosu cu o ureche va avertiza motociclistii ca aici locuiesc oameni cu auz fin si cu preocupari si un mod de viata care cer linistie. Acei motociclisti ale caror motoare depasesc limita admisa a decibelilor sa nu-si conduca motoarele in zona pentru ca risca sa intre pe carpeta de cuie asezata cu grija de cetatenii care s-au hotarat sa nu-i mai tolereze. Un triunghi rosu cu un caine cu trei picioare va avertiza caiinii care vocifereaza sa nu mai latre in zona. In noaptea asta fiecare javra latra pe limba ei iar eu nu mai inteleg nimic.

Cu o pornire disperata ma dau jos din pat, deschid larg geamul, trag aer in piept, ma aplec afara si urlu cat ma tin plamanii asa cum l-am auzit pe bunicu strigand la caine ragetul amenintarii : Tzibaaaa! 

Au rasunat blocurile si am reusit sa acopar pentru catrva secunde latratul fiarelor, linistea noptii cazand ca o plasa de hingher peste blocuri. Revenindu-si din surpriza produsa de urletul nemaiauzit pana atunci jivinele isi reiau latratul. Mai intai una, apoi altele, pe rand. Mai scot o data data capul pe fereastra si urlu inca o data, mai tare de data asta: Tzibaa!

Am oprit infernul citadin si am redat greierilor linistea noptii. Ma asez din nou in pat cu vena jugulara pulsand salbatic. In pacea instalata alarma unei Dacii anunta incheierea actului. Prima masina strabate strada in viteza. Dau zorile. 6:45. Prima cursa aeriana a zilei, Bacau – Milano, decoleaza si ea de pe aeroprortul „international” Bacau situat la mai putin de 5km de inima orasului. Buna dimineata! Ce fac? Raman sa fac curatenie, mai pun un rand de termopane sau plec in cautarea unui loc mai bun?

10:00am si cobor in parcare cu treaba. Sositi parca din peronul lui Paler, patru dulai tolaniti la rotile unor masini isi odihnesc boturile (chiar sub ochii mei!) pentru o noua noapte de asediu.

1 an de Jurnal

August 7, 2013

party-glass

Luna aceasta jurnalul meu a implinit un an si pentru ca nu va pot invita la cafenea, m-am gandit ca acest moment sa-l dedic voua, „punctelor” din blogosfera, pentru ca stiu ca existati, sunteti cat se poate de reali si, cine stie, intr-o zi, intr-o lume perfecta, poate ne vom si intalni – puncte aprinse in toate zarile calatorind in noapte unul spre celalalt,  ajunse in inima tarii la sarbatoarea cuvintelor. Asadar m-am gandit la o nominalizare a celor care m-au acceptat in sanul acestei comunitati care s-a incropit in jurul ideii de a scrie. Imi doresc ca nominalizarea sa nu supere pe nimeni, nici pe cei mentionati si nici pe cei nementionati pe care inca nu am avut timp sa-i descopar indeajuns. Nu trebuie sa va faceti griji, pana la urma este doar o parere subiectiva iar eu nu sunt nici critic si nici poate in masura sa fac critica. Ceea ce fac eu este doar o selectie a unor creatii pe care stiu ca mi-ar face placere sa le revizitez.

Iata lista celor dragi si carora as vrea sa le justific motivele pentru care am dat Like. Ordinea nu repezinta ceva anume. Fiecare dintre voi are ceva deosebit pe care am incercat printr-un cuvant sau doua sa pun in lumina.

Doina, pentru entuziasm, „lipici” si spiritul critic pentru care-i multumesc! :P Azi

Denisa, pentru inocenta si talent: Dorinta

Adi Mangu, pentru creativitate:  Castel de Nisip

Ursuletul Verde, pentru ironie constructiva : Meniul zilei: lasagna de cal, pui cu Salmonella şi curcan cu antibiotice

Rovanova, pentru eleganta gandurilor: Magie de Vorbe

Aliosa, o faclie de romanintate: National Geographic – 1934 Despre Romania

Lucia, pentru maturitate si talent: Taran roman, Maria Ta

Mugur, pentru sensibilitate: Ciuta

Dor de Femeie pentru „dorul” pictat cu autenticitate: Conjugari

Nicu, pentru puterea de expresie: Scrisoare de acasa

Mariana, pentru dedicatie si talent: Tatalui meu

Madalina, pentru Paradisul de a 8-a zi

Freestar9 pentru spontaneitate: O lume uitata

Angela, pentru atitudine si vigilenta: Trofeul Calitatii

Alina pentru carnetelul ei gastronomic pentru ca multe idei mi-au venit in preajma mancarii in timp ce gateam sau mancam.

Mai sunt si alte postari dar a trebuit sa ma rezum la una singura. Exista si cei cu care abia m-am intersectat si urmeaza sa-i cunosc mai bine.

Ce a insemnat pentru mine un an de blogging? M-a ajutat cu ceva? Am invatat ceva?

Pornind de la Ceai Cafea si Biscuiti, intentia a fost sa scriu despre amintirile mele din Anglia dar blogul a luat o intorsatura neasteptata devenind un fel de confesional, un caiet de ganduri si impresii.

Am realizat ca e mai bine sa scriu decat sa nu scriu si asta ar fi suficient. Sentimentele amestecate pe care le-am trait alaturi de voi m-au facut sa inteleg mai bine faptul ca avem nevoie unul de altul  ca „toti suntem ingeri cu o singura aripa si nu putem zbura decat impreuna”. Entuziasmul din primele luni a fost inlocuit de griji razlete, dileme, creionari si stergeri mentale; a fost o perioada de „incercare” a fragedului Jurnal care a trecut cred, demonstrandu-mi ca nu am datorii morale si nu sunt din fericire (sau din pacate?) sclav al pasiunii mele moderate de a scrie. Sentimentul datoriei poate transforma blogging-ul intr-o povara. Una e sa te scoli la 4 dimineata ca ai chef sa mergi la peste si alta e sa mergi la peste ca sa ai ce pune pe masa. Prefer ideea de joaca.

Intre timp am renuntat si la diacritice. Din motive practice, nu neaparat pentru induplecarea motoarelor de cautare. Stiu ca unii nu agreeaza deloc ideea, totusi imi doresc sa nu abandoneze lectura daca gasesc esenta mesajului interesanta. Am postat si „la cald” si „la rece”, si cu muza si fara (mai mult fara), am postat raspunzand imediat glasului sau rumegand mai indelung ori mai superficial ideea.

Datorita feedbackului vostru eforturile nu mi s-au parut zadarnice. Activitatea asta de blogging a avut un efect pozitiv si in viata de zi cu zi. Sentimentele de implinire si satisfactia creatiei, la orice nivel ar fi ea, nu mi-au ramas straine. Parca viata a prins contur de cand scriu.

Nu sunt un blogger prolific dar am invatat ca trebuie sa continui. Sa nu inchizi pravalia la primele semne de ariditate creativa. Eu am incercat sa raman fidel celor doua principii pe care le-am stabilit de la bun inceput: autenticitate prin faptul ca postez doar ce-i al meu (poate am facut si vreo exceptie sau doua bine motivate in mintea mea) si sa las ceva care sa treaca testul timpului. Nu stiu in ce masura am reusit pana acum, ramane de vazut. Jurnalul e inca deschis.

(Sursa imagine cocktail: internet. Nu-mi mai amintesc site-ul unde am gasit-o. Daca autorul are vreo obiectie il invit cu scuzele de rigoare sa-mi ceara s-o scot.)