Problema dorului a rămas nerezolvată

Ianuarie 4, 2014

„Working men have no country.” – Karl Marx

Prăbusirea economiilor si deschiderea portilor migrării populatiei din Estul Europei către Vest ar fi avut un rezultat neprevăzut fără asigurarea transportului fortei de muncă de la obarsie la sursa de venit și-napoi. Depărtarea siberică de locurile natale ar fi dat impresia muncitorilor salariati că sunt tinuti mai degrabă cu forta in locurile mai prospere ale continentului. Le-ar fi stârnit sentimentul de victime al propriului lor succes in căutarea unui trai mai bun. Totuși, acest sistem care asigura libera circulatie a căutătorilor de joburi nu rezolvă problema dorului. Ba dimpotriva, o amplifică. A putea pleca cand te împinge dorul, a putea da curs impulsului de a vizita un loc de care ți-ai amintit intr-o dupăamiază de Duminică, a putea trăi surpriza plăcută a revederii vreunui cunoscut intr-un colt al orasului in care ai ajuns rătăcind la întâmplare pe străzile nu goale ci pline de amintiri, nu se poate vorbi decat atunci cand trăiesti in microcosmul tău natal.

Azi nu i se mai pare nimănui ciudat să plece in vacanță acasă, cand de fapt ar trebui ca el să călătorească departe de casă spre a reveni și a-si petrece apoi cea mai mare parte a timpului ACASA. Astăzi dorul trebuie planificat, altfel toată logica ta economică de a căuta un job printre străini se cutremură din temelie. Mie, de cateva ori pe săptămană mi se face dor de cate ceva sau de câte cineva de acasă. Verific din instinct singura modalitate convenabila dorului (zborul cu avionul) și, vai! Cateva sute de euro un drum peste câteva zile dar trebuie sa mă si intorc. Mi se uscă gura uitandu-ma la preturi. Înghit în sec. Dacă aș da curs acestor impulsuri, dorul meu nătang m-ar duce la faliment. Mai convenabil ar fi cu autocarul… sau mașina proprie dar stressul drumului îmi va ucide dorul. Un elicopter personal ar fi ideal. De ce nu ne putem telporta încă? Renunț. Mai bine mai cumpăr ceva. În cazul asta ceva alcool, să uit. Și mai e o problemă: n-am concediu cand mi-e dor.

Renunt la jocurile dorului că am învățat sa fiu tare. Mă uit la ce-am realizat. Am nevoie de ceva palpabil altfel intru in panică. Visele, ideile, acel ce-ar fi putut fi mă sperie.

Oare cei care nu s-au adaptat locurilor pe unde au ajuns sunt de invidiat? N-au crezut că o pot face si din cauza asta nici n-au reușit fără nici măcar să-si asume responsabilitatea nereusitei. Ce bine, s-au intors senini si gata. Inflamarea dorului nu a mai avut loc. Trăiesc probabil cu amărăciunea esecului. Cine știe… Oricum, praful romanesc vindecă orice rană. Are puterea asta, e vraci de dor. Șșș, nu mai spuneți la nimeni!

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: