Odă

Februarie 9, 2014

alergatorul

Retrăiesc ca într-un vis zilele când alergam pe pista cea nouă din fostul parc al Libertății din Bacău care fusese construită pentru Doina Melinte dar putea fi folosită de oricine dorea să facă sport, gratis.

Rândurile de mai jos sunt scrise ca recunoştintă a faptului că pot alerga şi pentru sentimentul de reînnoire pe care ţi-l pot oferi momentele de după alergare. Un titlu potrivit ar fi fost şi Odă picioarelor dar fără să-mi pot explica de ce, am ales Odă alergării.

Alergăm tot timpul în sens invers acelor de ceasornic. Așa am învăţat. Pista de zgură roșie alerga și ea paralel cu terenul de fotbal, ieşea din stadion  printr-o poartă metalică, şerpuia lin printre copacii parcului ca să intre înapoi în stadion prin altă parte. După ce treceam de a doua poartă, alergam o porţiune dreaptă către Sud. În stânga aveam stadionul cu tribunele lui minuscule de provincie, fără scaune, cu o singură balustradă metalică rotundă vopsită în verde montată sus pe ultima treaptă. Tribunele nu erau acoperite dar fuseseră aşezate cu grijă sub bolta copacilor din parc. În dreapta mea, mai tot timpul pustie, alerga şoseaua. În dreapta ei, calea ferată şi, undeva la orizont, dealurile în care soarele își căuta culcușul. Alergam uitând de mine. Acest loc chiar a existat!

Alerg și astăzi, de cele mai multe ori în parc,  uneori pe străzi când ploaia alungă trecătorii şi aerul devine respirabil. Prefer diminețile senine după o noapte cu furtună. Considerată totuşi un stimulent, nu alerg niciodată cu muzică în urechi, parcă mi-aş pierde echilibrul.

Am alergat prin multe locuri… N-am alergat pe câmpii. În clasa a-VII-a am alergat pentru echipa şcolii şi preferam sprinturile. Nu m-am bucurat niciodată de reizistenţa calului de cursa lungă.  Instinctul de conservare a fost mai puternic decat dorinţa de victorie. Am alergat în cantonamente, pe plajă vara şi urcam 300 de trepte iarna la Slănic. Am făcut şi alte sporturi dar văd pe zi ce trece că mi-a rămas doar alergarea. Probabil, cândva, doar mersul. Acum cât mă bucur de ea îi dedic aceste gânduri:

Am alergat zburdând, căzând apoi uitând, copil fiind.

Am alergat şi-am transpirat sudoarea muncii care mi-a fost dat.

Am alergat şi prin zăpadă şi prin frig, plângând-râzând.

Am alergat cu pieptul gol, căldura razelor de soare mi-a fost dor.

Frunze uscate sub tălpi am auzit când paşi demenţi eu am grăbit.

Am alergat în sus pe dealuri şi-am coborât cărări de munţi

Gonind printre copaci – cal de-as fi fost jăratic pe câmpii mâncam.

Am alergat în cerc contrarul orelor de ceas şi, strecurat,

Copaci cu umbre reci şi bănci plouate în urmă am lăsat.

Am alergat, gânduri să limpezesc sau să adun, să uit de unde sunt şi unde-ajung.

Chemat de orizonturi, am alergat prin ploaia caldă

Tic-tacul paşilor fugiţi pe stradă e tot ce m-a-nsoţit;

Doar vântul la ureche îmi şoptea şi-mi arăta cum crengile şi frunzele bătea,

Magnolii, tei sau păsări putrezite martori au fost picioarelor muncite.

Am alergat şi prin nisipul auriu al plajelor fierbinţi cu scoici ascunse,

Cu maluri reci fără hotaruri, genunchi loviţi de-a mării valuri.

Am alergat în cerc de multe ori, o tantră care m-a purtat la Maratón;

Întors reînnoit la linia cea albă, am respirat adânc… şi-am mulţumit.

 
Antrenament
 

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: