No Outlook

Septembrie 4, 2015

A venit, a venit toamna… acopera-mi inima cu ceva, ar putea fi titlul de astazi. Ploaia fina, frunzele chircite, tipetele subtiri din curtea scolii, freamatul de pe sosea, inca o pagina rupta din calendar, cuiburile parasite din varful stalpilor, toate astea, fara a fi incheiat vreun pact cu timida toamna, imi baga pe gat sentimentul unui nou inceput. Cumva, asta mi se pare contra firii cand anotimpul ploios sopteste parca altceva. Interpusa intre mine si firea lucrurilor, civilizatia ma pune in miscare, ma constringe sa ma mai incordez un an pana cand soarele va incalzi din nou apa si pamantul. Sunt obosit… As vrea o turma de oi. S-o privesc din adapost cum paste in lacustra, sa rumeg sirul anilor, sa ma pot culca odata cu ea.

Chiar daca vor mai fi zile calde, la munte a venit toamna. Culmile s-au incovoiat putin sub pelerina lor verde adancindu-si bocancii in tarana umeda. S-au ungherit pentru taifasul veacului. As vrea sa-mi permit rabdarea lor, nepasarea lor.. De ce m-as justifica vreodata? Barfiti-ma! Umblati-ma cu bocancii vostri! Sapati-ma!

Azi, nu stiu de ce, am deschis Outlook-ul pentru prima data dupa un an. Se implineste exact un an de zile fara corporate email. Am trait si inca mai traiesc acel an biblic care s-a lasat prea mult asteptat. Un an in care firea lucrurilor si-a (c)urmat cursul. O rupere de ritm, desi dorita pe undeva, de neinchipuit pentru multi. Atata timp cand doza te timp liber universal acceptata e intre 14 si cel mult 25 de zile (in cele mai multe cazuri neconsecutive)? Pare infricosator. Este! Si nu pentru ca te gandesti ce vei face dupa acea perioada de „stagnare”, ci pentru gandul ca iti vei iesi din mana si nu vei mai putea functiona la fel de efficient ca inainte; you’re losing your edge cu alte cuvinte. Evident ca-ti pierzi din indemanare stand pe tusa. Odata cu indemanarea dispare si dorinta. Dorinta de a lucra din nou mai ales daca ti se acrise de ceea ce faceai. Acreala asta persistenta te ajuta totusi sa nu-ti mai pese. Intervine „nepasarea muntelui”. Adica o nepasare care nici imacar nu te mai nelinisteste. Stai ferm pe pozitie si ai convingerea ca nici nu se mai numeste nepasare. O vezi ca pe o virtute. Virtutea de ramane pe o pozitie oarecare cand totul pare trecator si umblator. Te reincarci amintindu-ti de meritul de care-ti vorbea marele C., „cioranul cioranilor” (multumim Horatiu!), ca meritul tau nu consta in ceea ce esti ci in faptul ca te-ai dorit sa fi asa.

Deci cum spuneam si eu mi-am dorit sa fiu asa: no email, no meetings, no reporting, no solving other people’s problems, no documents, no boss, no stupid calls. One year, and I don’t think I want to go back to it. Traiesc intr-o zona periculoasa; cea a facerii sau desfacerii cand no Outlook poate insemna chiar no outlook! Sunt pe cale de a deveni altcineva. Palpitaant!

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: