Ca fost practicant si purtator al centrurii negre cu un dan in Karate Shotokan m-am gasit zilele astea gandindu-ma mai pe-ndelete la acei ani frumosi de munca, rabdare si.. incapatanare. Anii ’80.

Parerile sunt strict personale si le redau mai jos cu speranta ca insiruirea ideilor si a cuvintelor nu va atinge vreun nerv. Chiar daca o face nu aceasta a fost intentia si-mi cer scuzele de rigoare.

In anii ‘80 artele martiale intrau incet-incet pe piata romaneasca si chiar se bucurau de un sprijin destul de viu in centrele universitare. In Bacau, oras intinerit industrial, Karateul avea la acea vreme un caracter clandestin fiind considerat de autoritati o activitate nesanatoasa spiritului ideologic rigid de atunci. Tocmai aceasta disidenta trezea incapatanarea rebelului de a continua pe directia aleasa de buna voie – singura lui erezie. Astfel, mai in gluma, mai in serios nu de putine ori auzeai vorba „Karateul? Mai mult decat un sport, un mod de viata”.
Intr-adevar, cu putine alternative prin preajma, dramul de libertate imaginara castigat prin practicarea cu regligiozitate a acestui sport oferea individului o dubla satisfactie, cea a exclusivitatii prin aderenta la grup restrans, elitist, si dobandirea cunostintelor de auto-aparare considerate necesare(?). Alternativa ar fi fost de a-l gasi pe Dumnezeu, sau calea interioara, prin yoga dar surghiunul yoginului era poate mai aprig daca e sa ne gandim la Bivolaru.
Ajutat si de filmele cu arte martiale care umpleau videotecile, Karateul castiga tot mai multi adepti. Doua din trei filme in „vidourile” organizate clandestin erau cu Karate. O disciplina frumoasa, cu istorie indelungata, care forma oameni puternici devotati unei ierarhii bine conturate ar fi trebuit sa convina modelului ideologic comunist din Romania. Revenind asupra ideii de oameni puternici ma refer la oameni cu o dorinta puternica de a-si continua practica si la varste mai inaintate cand in multe discipline sportive oficiale viata competitionala incarcata ducea spre un abandon final garantat, acesta insemnand de multe ori resemarea sportivului intr-o pozitie de antrenor. Totodata, lepadat de ambitiile personale sportivul incepea sa devina un maestru pentru generatiile viitoare.
Intrebarea ramane valabila, Mai poate fi Karateul un mod de viata? E destul de usor sa ne descotorosim de aceasta posibilitate cand ziua de azi ofera atata galagie si tentatie. Tocmai din acest motiv Karateul ar trebui sa redevina un mod de viata; mai ales ca se bucura de acceptul cadrului sociopolitic actual. Ca el nu mai reprezinta fructul interzis nu ar trebui sa ne descurajeze. Scrutand putin natura acestui fruct, idea de libertate primeaza. Plasarea acestuia pe soclul dorintelor individuale ii da castig de cauza. Mai concret, de ce nu prea mai are cautare forma traditionala a artelor martiale? Ar fi usor sa dam vina pe formele de arta martiale promovate in ultimele decenii cum ar fi BJJ, K1 si MMA, produsele unei lumi intr-o continua manifestare a naturii umane la toate nivele ei. Nu ne poate scapa imaginea democratica a unei lumi egalitariste sugerata de shortul supraelastic purtat in MMA versus lumea traditionala imbracata in uniforma.
Idea centrala a Shotokanului frizeaza absolutul in materie de instrument martial. A fi suficienta aplicarea unei singuri tehnici decisive la momentul oportun pentru asigura o victorie totala pare a evada sfera realitatii. Dar oare nu prin astfel de tehnici singulare sunt castigate si cele mai spectaculoase reprize de box, judo sau mma?
Dar am pomenit cuvantul „arta”. Fiind o arta, fiecare individ trebuie lasat sa se exprime liber as cum ii permite structura lui morfofiziologica. El nu o poate face prin kata ci numai prin kumite (lupta libera cu adversar). Dar si aici, interventia compulsiva a arbitrului fragmenteaza un episod care altfel ar putea imbraca forma unei confruntari mai reale (sau, bineinteles, fara echipamentul de protectie a unui veritabil macel). Aceste intreruperi inoportune, oricum putin intelese de spectatori dar impuse de regulament, forteaza pe cel in devensiva intr-o submisie mentala a unui atac nici vazut si nici simtit. Ea, intreruperea, priveaza pe acesta de sansa de a retalia in urma unui atac poate de multe ori nesimnificativ pentru capacitatea si rezistenta acestuia.
In Karateul traditional, asa cum poate s-a dedus din cele spuse anterior, exista problema atacului non-contact. Problema controlului. Ceva lipseste! Aplicarea ani la rand a tehnicilor cu retinerea ceruta creeaza o necunoscuta in mintea practicantului el nestiind care este capacitatea lui de a face fata unei situatii reale, de a primi si de a contraataca. Aceasta necunoscuta poate fi datatoare de speranta dar in acelasi timp a determinat evolutia artelor martiale la forma la care au ajuns ele astazi.
Speculativ as putea pune si intrebarea, cat de traditional e Karateul traditional modern asa cum l-am primit noi? Pare sa fi pierdut ceva pe drum… el ramanand totusi o disciplina de inceput sau un punct de intoarcere pentru cei care-l considera un mod de viata in care ierarhia, disciplina si respectul joaca un rol important.

Un SHODAN

Reclame

Lene

aprilie 1, 2018

Încercam sa-mi amintesc in care din editiile Humanitas citeam parerea lui Cioran despre poloneze. As putea afla intinzand simplu mana deasupra capului. Daca ar exista un motor de cautare analog.. un fel de moara de rontait cuvinte la care sa te poti duce cu sacul. Dar ce sa ma puna in miscare? Doar curatenia in sertarul cu ciorap, spalatul pantalonilor.. sau că poimaine-i Marți.

Mi-e cam foame. Mancarea e facuta doar ar trebui incalzita. Bucataria pare o fată morgană pâlpâind la flacara aragazului. Mi-ar trebui o voce sa ma îmbie continuu la masa iar eu sa ma las chemat. Bate clopotul in Saint Josse. To whom? Weekend Fericit! Si uite-asa, din lene tot umpli o pagină.