London from a bus window

August 25, 2014

A recent trip to London prompted me to revisit places supposed to mean home since 1994. A five year absence, helped me crystallise a mixture of feelings about this vibrant city and made me realise how foreign I actually am. What does it mean to be Romanian and not English? You’ll have to ask Mr. Simon, a sales guy I once worked for on a short assignment with whom, in the end, I got lost in translation.

 

Bond Street

Cabbie on Oxford Street

Kings Cross St,. Pancras

Double decked bus at semaphor

Woman on the bus

Red bus

Oxfor Street

Black girl in red dress

Black cab

 

Anunțuri

Ezitare

Aprilie 8, 2014

Articol dedicat împlinirii a 103 ani de la naşterea lui Emil Cioran.

I-am ratat centenarul… Pe atunci nu scriam. Nici acum nu scriu, bloghez.

Ce-aş mai putea adăuga şi eu la tot ce s-a spus deja despre el? Nu prea multe. Poate întrebarea asta şi-ar avea şi ea rostul: Ce-am mai putea adăuga noi la tot ce a spus el deja. Retoric, nici nu încerc un asemena răspuns. În schimb voi încerca a pune în cuvinte de ce tocmai el. Pe scurt, pentru că „ne-am găsit” în exil când eu căutam un mentor. Şi pentru că sufăr de aceeaşi oboseală probabil.

L-am găsit neştiind ce caut, şi asta miroase a regăsire. Pe el care m-a ajutat să nu mă mai simt vinovat c-am plecat fără să mă mai uit în urmă, l-am găsit si nostim la un momentdat, umorul său bine scornit.

Cred că în fiecare dintre noi locuieşte un Cioran care-i păzeşte bine abisul ființei. Când viața-i atât de tentantă ce rost are să treci pe la poarta portarului? Odată trecut, nu mai esti acelaşi.

Mă bucur că nu l-am descoperit la o vârstă prea fragedă pentru că mi-ar fi dat toate planurile peste cap şi nu mai construiam capitalismul. Dacă era dupa mine m-aş fi oprit după ce aflam cum se căleşte fierul. Chiar şi numai ideea acestei posibilităti e destul de reconfortantă.

Meritul lui e că s-a vrut aşa. Al meu… n-am nici unul, doar norocul că nu sunt el. Meritul lui adevărat e că mi-a semnalat posibilitatea dobândirii unei demnității absolute… Prin el, ispita de a fi un om liber prinde contur.

Nu-l revendic astăzi că oricum nu i-ar mai fi păsat cine-o face. Românii, eschimoşii… Vreau doar să-i mulțumesc c-a existat şi ne-a tras cumva în universalitate.

Îi dedic această fortografie făcută recent la fereastra dinspre grădină şi pe care am numit-o Ezitare. De ce Ezitare? Pentru că mi-am imaginat că reprezintă destul de fidel filonul temelor lui Cioran, anume, punctul de trecere din neant în lumină şi invers, punct la care Cioran ar fi trădat o ezitare.

Ezitare in fata pacatului originar

Ezitare (în fața păcatului originar)

Alte ganduri legate de Emil Cioran:

Cioran si marea
Un om curajos

Pe urmele lui Cioran (Răşinari)

Între anotimpuri

Martie 14, 2014

Gradina mea intre anotimpuri

Buze arse de dor…

Am încercat un sărut

Și, ne-a plăcut.

Gânduri – tulpini răsucite

Spre cer asmuțite

Pe ziduri urcate,

Suspine uitate.

 

Doua fete

Februarie 16, 2014

Dupa alergarea esuata m-am amuzat mai spre dupa amiaza cu aceste fete care pozau cu spor si drag. N-am rezistat sa nu le fac si eu o poza de la fereastra. Macar atat…

Fete pozand pe strada mea

Fete pozand

Fete pozand

Fete departandu-se tinandu-se de mana

It is a communal garden which no one uses really. To me she is an oasis in the polluted Brussels and to what resides on the other side of the building. She is one reason I haven’t moved somewhere else yet.

My garden in Brussels

My garden in Brussels

 

Tzitzi din gradina

 

 

Fără perdele

Iunie 25, 2013

Daca mai stau mult in acest apartament  – simpatic de altfel dar la parter si cu vedere la strada – ma voi transforma intr-o baba curioasa. Zgomot de pasi, tocuri scumpe apoi silueta cate unui trecator grabit. Asezat pe canapea, am in stanga doua geamuri mari ca doua diafragme ce ma despart de lumea de afara facand din intimitatea caminului singura pelicula ce s-ar putea voala. Unul din ele,  cel mai apropiat de mine, are jaluzelele din lemn ridicate doar un sfert, cat sa pot citi la lumina naturala fara sa fiu observant prea lesne din afara. M-am dezobisnuit de perdele la geamuri si, cum nici nu umblu in chiloti prin casa, am reusit sa ma debarasez de sentimentul de jena alimentat de nevoia unei intimitati excesive. Cand lumea inca se ascunde dupa trei randuri de perdele, mi-a luat ceva timp pana sa pot trata pe cei de-afara la fel cu cei dinauntru. Insa, odata eliberat de povara acelei discretii patologice caracteristice lumii de unde provin, am inceput ma simt mai stapan pe mine, mai liber, mai linistit in propria-mi piele.

Aparentele si intuitia m-au ajutat sa impart trecatorii in cateva categorii.

Cei curiosi, am observat sunt de doua feluri: curiosi obraznici si curiosi bine crescuti. Cei obraznici strapung semi-intunericul in speranta divulgarii vreunui cuib atins de promiscuitate.  Un ecran de televizor aprins, o raza ratacita prin ferestrele cartierului rasfranta in final pe vreun obiect incident ar prezenta  tot atata interes trecatorului amator de imagini furate. Pasajul lor dureaza doua secunde. Doua secunde in care fereastra mea devine vortexul imaginatiei lor hartuite. Nu raman nici eu imun. Fenomenul se produce si de o parte si de cealalta a geamului. Inghitit de vartej alunec circular spre punctul zero… Si desfraul imaginatiei se plateste!

Cei curiosi dar bine crescuti, majoritatea de altfel, nu prezinta interes. Ei reusesc cumva sa-si domoleasca curiozitatea. Probabil, prin infranari repetate obiectul atentiei isi pierde din valoare. Ei trec oarecum nepasatori stiind ca acolo nu e nimic din ce n-au mai vazut. Mai stiu ca privirile iscoditoare nu-si gasesc locul intr-o lume privata. Ei trec  mai departe exersandu-si nepasarea.

Absentii plutesc prin fata geamurilor. Unii se uita dar nu vad nimic. Simularea uitatului este efectuata prin intoarcerea aleatoare a capului. Afundati in ale lor, reusesc sa treaca invizibil de la un geam la altul pana instinctul ii atentioneaza ca au ajuns undeva.

Unele femei mai cochete, care probabil au descoperit o functie identica si in ecranul ipad-ului, gasesc geamul meu fara perdea si jaluzele o oglinda bine plasata la jumatatea distantei dintre casa si birou. Acest geam le ofera increderea ca-si pot verifica tinuta nestingherite. Uneori, trebaluind prin camera ma aflu chiar in dreptul acelui geam. Ce fac? Ma retrag discret pentru a nu le spulbera momentul narcisist? Nicicum! Invaluit de penumbra le urmaresc privirea blocata pe suprafata oglinzii. Aceasta privire vazuta de dupa sticla mi-e greu s-o descifrez. Nu e nici cea a omului pierdut, nici fixa, nici pierduta in gol. E totul la un loc. O fi privirea vanitatii…

In sfarsit, categoria celor mai putini, foarte putini, a celor care chiar se opresc sa se uite inauntru. Turtindu-si nasurile de geam si umbrindu-si colturile ochilor cu palmele, acestia scaneaza interiorul de la un colt la altul al camerei. Desi construita in stil vechi cu tavanul ridicat la patru metri si cufundata intr-o umbra ambientala atenutata de reflexiile soarelui in cladirea de peste drum, trecerea in revista a posesiilor nu dureaza prea mult.  Cateva momente mai tarziu, dupa ce misterul camerei s-a spulberat, pleaca mai departe in cautarea altor ferestre fara perdele.  Acestia sant copiii.

Pentru că-i Vineri…

Mi se pare cel puțin ciudată rutina Poliției din Bruxelles să umble din ușă-n ușă să verifice locatarii.

Am exagerat ușor formularea ca să subliniez acest concept legal. Nu cred că sună la ușă. Probabil verifică dacă numele de pe listele evidenței populației corespund cu cele afișate pe etichetele soneriilor la intrarea în clădire. Nu știu nici dacă ăsta e un exercitiu de rutină sau poliția caută pe cineva anume. Cert e că aruncând întâmplător ochii pe fereastră, am surprins această activitate de două ori în decursul a câtorva luni. Ultima oară s-a întâmplat chiar săptămana asta, Miercuri, pe la orele amiezii.

În Belgia , pentru a-și intra pe deplin în drepturile (și obligațiile) cetățenesti, noii sosiți trebuie să se declare la Poliție. Și la Politie! Pentru că Comuna cere să treci pe la ea mai întâi.

Într-un stat liber, mie mi se pare o măsură cel puțin înjositoare dacă nu chiar abuzivă. Cred că e și cam târzie dacă ai scăpat nu numai criminalitatea dar și imigrația de sub control.

România, nu deveni o Belgie!  Asta nu-i ideea mea ci a lui Eminescu. Eu doar asist la repetarea istoriei. (A se vedea Mihai Eminescu, lucrările jurnalistice. Dacă-mi amintesc bine  Statul: Funcțiile și misiunea sa.)

Pentru mine nu ar fi primul aspect negativ în ceea ce privește Poliția belgiană. Fumatul pe stradă în timpul serviciului, blocarea circulației într-un mod cam macho  pentru a purta o conversație șoferescă, de la geam la geam, nu-i conferă o imagine prea măgulitoare. Dar să nu generalizez. Poate în alte zone decât ale Bruxelului poliția își păstreaza demnitatea și ține la imaginea ei.

Dacă tot au intrat în balon, nu pot să nu remarc costumul lor tip salopetă de un albastru muncitoresc și faptul că vestele portocaliu fosforescent pe care le poartă cei de la Circulație sânt îmbrăcate în Anglia de măturători. Dar la cât de mizerabile găsesc străzile Bruxelului, aș propune  salopeta  ca uniformă de oraș. Aici includ și dalele de piatră, adevărate capcane sub care se adună apa și în care, dacă ai norocul să calci cu dreptul, te-ai udat pe tot stângul. Includ și colturile de stradă unde găsești câte unul care se pișă pe sau între containerele de reciclare. (De-acum voi face poze!) Nu mai spun nimic despre scăpăul întins pe trotuare și a cărui masă îl face greu de catalogat. Treci mai departe respingând ideea că ar putea fi a unui biped… Ah, tocmai s-a deschis o ușă! Un cățelus a țâșnit afară și-și caută impacientat o porțiune de trotuar nefolosită.

Știi, uneori parcă i se potrivește… Orașul Pișoar. Ghici care-i unul dintre cele mai vizitate puncte de atracție ale orașului? Băiețelul care face pipi.

La o biserică în centru am văzut amenajat pe unul din pereții exteriori un pișoar. O soluție ieftină oferită enoriașilor prezentată ca atracție în pliantele turistice.

În unele garaje publice, colțurile mai întunecate s-au transformat în adevărate saline cu miros înțepător. Aici, pereții prezintă liniile filoanelor de sare marcate după statura nesimțiților.

Nu știu cum am ajuns de la poliție la pipi dar veniți și vedeți! Apoi plecați, că nu învingeți decât amărăciunea că trăiți într-o țară unde câinii se ușurează la tufă.

Agent de politie belgiana

(Trebuie să spăl puțin geamurile că încep să nu mai iasă pozele.)

Paşii prin zăpadă

Ianuarie 20, 2013

Pe bună dreptate, iarna inspiră! Dezgheaţă spiritul. Aşa că, voi scrie şi eu din colţul meu de stradă două rânduri. Poate trei.

Iarna pe strada mea

Iarna pe strada mea

Pisica, mult mai meditivă în ultimul timp, a sesizat căldura radiatorului vechi, din fontă, de sub geam şi s-a aşezat la pervaz să privească zăpada care se aşterne, se aşterne, se aşterne şi nu se mai opreşte. Vecinii, fie mai harnici, fie mai grijulii, fie împinşi de la spate, au ieşit la curăţat trotuarul. Le (eu şi pisica) studiam activitatea.

După cinci minute, trotuarul de vis-a-vis devenise negru. Contrastul aproape că stârnea repulsie. Al meu era alb cu urme de paşi răzleţi: 35, 37, 28, 42, 43 (da, ar putea servi ca numere la loterie, nu numai numere la pantofi) şi două urme ale vreounei sănii sau valize pe rotile.

Poate ar trebui să ieşi si tu la deszăpezit! m-a mustrat uşor conştiinţa. Nu există mână de bărbat în casa asta!? M-am gândit puţin la bătrânul care, într-o zi de iarnă, va ieşi pe trotuarele înzăpezite pentru o sticlă de lapte… Nu! am preferat să răspund, neinteresându-mă stropul de pe manşeta ego-ului, sfidând singurătatea bătrâneţilor. Prefer trotuarul alb! Astfel, lumea nu-şi va mai toci tocurile şi nu-şi va mai sufla nasul pe trotuarul din faţa geamului meu, preferând trotuarul curat, trotuarul safe. M-am înşelat! Alte cinci minute şi am observat că lumea preferă paşii prin zăpadă. Mă bucur că nu am ieşit.