shopping

Februarie 7, 2016

 

365-2016-038_red-skirt-madou_FUJI4871

Duminica 7 feb ’16 – Bruxelles

As fi ramas mai detasat fata de proiectul meu foto pe care l-am demarat pe 1 Ianuarie printr-o decizie intamplatoare dar exista potential. Nu sunt fotograf, sunt doar un individ care cauta cu vehementa o cale si mai directa de a se exprima. Pascal Bruckner zicea ca scrie ca sa continue sa existe. Eu fac poze ca sa spun ce nu voi scrie.

Ce m-a facut s-o cumpar? Titlul. Si n-am gresit de data asta. Un snapshot al societatii romanesti de la revolutie incoace. Scrisa concis, pe un ton moderat si intr-un limbaj vioi caracteristic baietilor misto, nonconformist, cu doze fine de cinism reparate la timp, cu capitole scurte si fraze la obiect, cartea se adreseaza unui public larg dar mai ales corporatistilor din generatia autorului. Costi, nascut imediat dupa cutremurul din ’77 cum spune el, matura prin socitatea romaneasca praful capitalist autohton care pare s-o sufoce. O pot citi si pensionarii ca sa ne compatimeasca desi am esuat impreuna. O pot citi si cei care aspira mai de voie mai de nevoie la viata corporatista ca sa inteleaga mai usor de ce dupa cinci ani vor s-o taie cat mai des in Thailanda. Fara a putea fi acuzat de nostalgie (orientarea sa politica e declarata), Rogozanu presara in lucrarea sa referinte marxiste, necesare relevante dupa parerea mea, si promoveaza site-ul de orientare stanga www.criticatac.ro la care colaboreaza.

Format in perioada post-comunista, Rogozanu isi da seama ca apartine unei generatii in deriva. Ceva n-a mers in comunism. Dar nu merge nici in capitalism. Cum sapi in constiinta unei intreagi clase de mijloc deja adaptata putregaiului moral romanesc? Aici bate el. Nu prea te poti pisa impotriva vantului dar cartea ofera si ceva raspunsuri.

O citesc acum cand in Europa se isca parca un vanticel rosu-negru care sper sa nu aduca ciuma. In Belgia statul scoate coltii in urma atentatatului de la cafeneaua din Paris. (shit, ar trebui sa-mi duc jurnalul in alta parte) Deh, aia mici latra tare. Auzi la ei, o CIA a Europei! Simplificand, dac-as mai permite-un comunism ar trebui sa fie unul descentralizat; un capitalism fara titluri de proprietate prea mari, monarhie fara servitori, ortodoxie fara domenii, pluripartitism, in care padurile si plajele nu fac titlu de proprietate. Un alt fel de socialism altfel aplicat, asa cum a fost descris el de vizionari precum Henry George in Progress and Poverty. Dar sa nu bat campii. Probabil si eu fac parte din categoria aia de corporatisti pe care Rogozanu o identifica foarte clar. Aceea care e multumita, nu spune nimic si care nu vrea decat normalitate, ca-n Europa civilizata.

Inainte de a v-o recomanda cu incredere, precizez ca nu am nici un contract de promovare nici cu C. Rogozanu nici cu editura. Am doar un contract cu practicalitatea si de aceea am pus linkurile mai jos.

Motivul pentru care Rogozanu a scris Carte de Munca il puteti citi aici:

http://www.criticatac.ro/24271/de-ce-carte-de-munc/

http://www.edituratact.ro/produs/carte-de-munca/

 

Cand iubeam pijamaua

Septembrie 27, 2015

ghiozdan-sucha-sep-2015

Unii parinti (printre care si eu) traiau cu impresia ca a-ti da copilul la scoala la sapte ani le ofera acestora un atu, atuul de a fi mai precoce, mai maturi, mai stapani pe ei, mai copti decat cei dati la 6 ani. Nu sunt specialist in psihologia copilului dar ca orice parinte imi fac si eu niste ganduri. Aceasta coacere sau maturitate considerata necesara, eu o consider o prea-coacere. Ma uit la copilul meu si fara pretantia ca ar fi mai dotat ca altul, imi face impresia ca la varsta de 7 ani el a depasit de mult inceputul manifestarii a abilitatilor de invatare. Asta nu inseamna ca a pierdut startul. Curiozitatea inocenta se manifesta in continuare dar plictiseala si dezinteresul care survin dupa primele saptamani de viata scolara ma fac sa cred ca sunt rezultatul maturitatii nevalorificate la timp.

In ultimul an de gradinita copilul o lălăie, astfel incat parintelui i se pare cate se poate de oportuna inceperea scolii. Si incepe scoala. Copilul, obisnuit de la gradinita cu lălăiala, o cultiva in continuare. (O fi semanand cu tac-su!) Desi parintii sunt sedusi prea usor de comportamentul imatur al copilului, acesta ar fi capabil de performante scolaricesti de la o varsta mult mai frageda. (Englezii au vrut sa observe asta.) Per total, pana invata sa scrie, sa citeasca si sa socoteasca, copilul o lălăie cativa ani buni. Cei crescuti de bunici nu o lalalie mai mult, tot cam atata. O lălăie in schimb cu fitze.

class-break-sucha-sep-2015Parintii spun ca e mai bine sa mearga la scoala la 7 ani, sa nu-i furi copilaria. Ati vazut copii care uita sa fie copii!? Plictiseala si detasarea pe care el o afiseaza in ultima lui perioada la camin, e un indiciu ca el e rascopt si ar fi trebuit primenit cu ceva cunostinte mai utile mai de devreme. Eu cred ca in perioada 5-7 ani el invata sa se sustraga activitatilor de camin care nu i se mai par prea interesante adica nu-l mai stimuleaza. Dupa o vacanta de 3 luni pe la bunici, copt de-a binelea, el intra in clasa intai fara nici o tragere de inima. Il irita mai ales orarul – primul sau contact cu Sistemul. Viata structurata, pe zile, pe ore, pe sunet de clopotel, actioneaza asupra lui ca o infectie si toata fiinta incepe sa lupte. Ghiozdanul pe care-l poarta spune ca e pregatit pentru aselenizare. Ca printr-o vraja incepe sa-i placa plapuma, sa aiba probleme cu trezitul si nu trece mult pana ce parintele aude primul Nu vreau sa merg la scoala!

 

Deraiaj

Septembrie 20, 2015

Sa te indrepti catre ziua de Luni fara absolut nici o scapare. O locomotiva desprinsa de garnitura, pierduta printre macazuri uitate si semnale nedeslusite. Sa-ti simti talpile destinului insurubate intre da-ul si nu-ul traverselor. Sa existi pe tabela plecarilor si sosirilor fara dreptul la deraiere.  Sa existi cu toate semnalele de alarma consumate invoindu-te impiegatilor ce ti-au iesit in cale. Trecut si prin ultima halta, te vor saluta dirijandu-te pe o linie moarta.

Dar tu nu esti un tren.

Un om liber

(www.nosylens.com)

Toamna aurie

Sursa: http://ussrpainting.blogspot.com

Unui prieten

August 16, 2015

Te intrebai cum e mai bine, sa fi solicitata peste masura pentru un salariu de 1400 sau sa stai acasa.

Dimineata, dupa ce m-am trezit la 5 sa-l urmaresc pe Lucian Bute in meciul sau de debut catre titlul mondial, mi-a venit un raspuns. Deci sa nu te mire daca o sa-ti raspund ca un boxer, cu o tirada de replici scurte care sper sa fie nu numai bine primite dar si de bun augur. Daca nu vrei nu trebuie sa asemui viata cu un meci de box dar azi si fetele fac box.

Traim vremuri schimbatoare. Cu fiecare inceput ni se cere sa facem dovada a ceea ce suntem.
Asta nu-i neapart un lucru rau daca viata nu ar imita o competitie sportiva ale carei reguli se schimba chiar in timpul jocului. Nu stiu cat e de fair play dar nu cred ca vrei sa-ti dedici timpul cautand raspuns la asta. (Sau poate s-ar merita) Parerea mea e sa intri in joc, „ofera-te”, fa un efort o perioada apoi cere-le si tu lor. Castigi timp. Important e sa nu te ingropi intr-un loc. In paralel cauta ceva mai bun.

Fotograf de rezerva

Iulie 13, 2015

M-am intors de la ceea ce ar fi trebuit sa fie pentru mine o ocazie de pasnica indeletnicire, de captare in chip amator, de pescuit imagini daca doriti, a Campionatelor Nationale de Lupte ale Romaniei editia 2015. Dupa cateva incercari de a fotografia sportivii domnului profesor Marius Botez de la clubul ACS Lupte Bacau, am devenit in scurt timp, spre nenorocirea mea, fotograful Federatiei Romane de Lupte. Dintr-o cauza pe care nu o cunosc, desi o banuiesc, fotograful oficial nu era prezent asa ca ii multumesc domnului Alin Grigore, secretarul federatiei, pentru a ma aseza in pantofii acestuia si pentru a-mi oferi ocazia de a-mi incerca echipamentul fotografic sub lumina neoanelor Salii de Sport din Constanta. Nu fara remuscarea de a-i lasa pentru o perioada in afara cadrului pe sportivii mei bacauani, am acceptat rolul oferit cu tot cu incarcatura psihologica a responsabilitatii jobului. Asadar am pornit la… lupte.

Au fost meciuri frumoase dar spre surprinderea mea luptele fetelor au avut ceva in plus. Mi s-au parut mai pasionale, mai concentrate, si nu de putine ori debarasate parca de nervozitatea alimentata de dorinta castigului. Fara elementul matcho, lupta lor pe saltea a fost chiar un spectacol. Parul prins in coc sau coada aduceau un plus de farmec. Cu ochii pe tehnicile luptatorilor si degetul pe declansatorul aparatului m-am plimbat printre cele trei saltele intinse pe toata suprafata salii interesat de frumosul unui sport dur. M-ar fi ajutat daca as fi stiut numele participantilor, cine si ce poate. Astfel nu as fi pierdut momente valoroase. Luptele mi se par un sport fotogenic dar ca orice sport de sala, destul de challenging dpdv tehnic.

Sambata, pe langa faptul ca a predominat culoarea galbena, am avut ocazia sa stau la masa cu fosti campioni mondiali si olimpici, acum antrenori sau oficiali la federatie ale caror nume nu mi le-am notat si ma simt oarecum jenat a publica pozele acestor campioni fara a le mentiona numele. Aceasta nu-i face mai putin valorosi ci doar ma califica pe mine drept un amator, ceea ce si sunt de altfel. Un amator de fotografie. Prefer obscuritatea observatorului anonim. Am vrut sa pozez ,,din umbra”. Aparatul meu nu poate lucra dupa un program bine stabilit, gaseste tot timpul ceva mai bun de fotografiat tocmai in momentele cheie ale evenimentelor, asa ca nu-l veti intalni niciodata la nunti.
Revenind la competitia de lupte, fotografiile mele redau o liniste pe care o sesizez abia acum, doua zile dupa concurs. Linistea de pe saltea facea ca inclestarea scorpionica a luptatorilor de pe saltea sa para ireala. Cand doua furnici se inalta incaierate, nu le auzim strigatul. De ce au fost atat de muti si luptatorii? Strigatului ca manifestare a sportivului in momentul descatusarii fortei la climax completeaza tehnica, introduce finalitatea necesara castigului si ofera spectacol. In schimb, cele mai exotice apelative si incurajari se rostogoleau catre saltea din toate colturile antrenorilor. Acestea nu faceau altceva decat sa diminueze prezenta sportivului de pe cercul galben. Propun oficialilor, antrenorilor si oamenilor din Luptele romanesti sa organizeze o competitie special dedicata fotografiei in care sportivii sa aplice cele mei spectaculoase procedee nemaigandindu-se la premii, in care valoarea artistica a procedeului sa primeze in subconstientul luptatorului. Cu riscul pierderii meciului sau chiar al descalificarii ei devin actori pentru o zi, insa o zi memorabila. Bineinteles, aceasta nu trebuie sa raman o idee utopica. La nivel de club, fiecare se poate organiza cum vrea.

Weekendul acesta se va desfasura la Bucuresti campionatul national de inot, in apa. Nu, multumesc!

IMG_4040

 

IMG_4248

Sursa: http://19thcenturyrusspaint.blogspot.com

Sursa: http://ussrpainting.blogspot.com/

Rumunia

Februarie 12, 2015

România prin obiectivul fotografei poloneze Marta Gruszkowska, http://gadjodilo.blox.pl/tagi_b/2720/Rumunia.html

Charlie

Ianuarie 9, 2015

I am Charlie

Brussels, 2014

coperta-cartii-jurnalul-unui-fotograf-emanuel-tanjala„Socoteam fiecare deplasare importanta si o tratam intotdeauna ca pe prima experienta de fotojurnalist. N-am avut timp sa ma plictisesc sau sa ma blazez. Pe teren poti cunoaste lumi necunoscute, care iti devin familiare. Deplasarile erau hrana mea de fiecare zi, erau motivul sa nu adorm traind, si sa visez fotoreportajul vietii mele. Cu tristete trebuie sa marturisesc ca nu simt ca l-am facut inca.”

M-am intors cu nerabdare la rafturile librariei Alexandria de pe Calea Marasesti (Bacau) cu gandul la o carte pe care o descoperisem cu doua zile in urma. Era vorba despre „Jurnalul unui fotograf” a lui Emanuel Tânjală a carui coperta mi-a atras atentia in multitudinea de titluri asezate intr-o ordine pe care nu o intelegeam. Si asta pentru simplul fapt ca ma uitam doar dupa nume romanesti. Asa am aflat ca Alexandria isi aseaza marfa pe edituri insa mi-ar fi placut sa gasesc un raft cu titluri netraduse indiferent de stilul literar.

Don’t judge a book by its covers dar scurta introducere a d-lui Tanjala, unul dintre cei mai cunoscuti fotoreporteri din Romania anilor ’70, mi-a starnit si mai mult interesul. Desi un om al imaginilor, asa cum se autocaracterizeaza in cele 197 de pagini ale memoriilor sale presarate si cu fotografii alb-negru, fac o lectura interesanta nu numai pentru cei care doresc sa invete mai multe din aceasta indeletnicire dar si pentru cei dornici sa cunoaca destine menite sa inspire.

Adept al fotografiei bressoniene si pasionat de lumea satului romanesc, Emanuel Tanjala reuseste, dupa parerea mea, sa lase asa cum am inteles ca isi doreste, un tezaur pentru posteritate.

In colectia de almanahuri (Flacăra 1981) pastrate in rafturile bunicilor am gasit doua pagini din reportajele pa care dl Tanjala le-a facut in Italia si pe care indraznesc sa le reproduc si in jurnalul meu. N-as fi stiut sa fac o asemenea legatura fara ajutorul mamei, careia numele i s-a parut cunoscut.

Din almanahul Flacara 1981

reporter-la-roma-emanuel-tanjala

 

 

Emanuel Tanjala website

Art Prints

electorala-2014-afis-psd-ponta-hotel-decebal-bacau-IMG_8114

electorala-2014-afis-psd-ponta-parcul-catedralei-bacau-IMG_8125

electorala-psd-ponta-bacau-DSCF5653

 

Alte surse relevante:

http://www.contributors.ro/editorial/fie-va-mila-de-noi-domnule-ponta/

Dilemă (electorală I)

Octombrie 7, 2014

Pensionari bacauani discutand variantele alegerilor prezidentiale din Romania 2014

Electorat băcăuan 2014 (One month before presidential elections. Bacău, Romania)

Candidat

Septembrie 25, 2014

Sunt de-o seamă cu Ponta deci aş putea candida.

Ascultand Vibe FM (autoportret)

(ascultând Vibe FM)

Azi la târg

Septembrie 21, 2014

targul-de-duminica-IMG_7117

 

 

targul-de-duminica-bacau-si-biserica-IMG_7100

 

 

targul-de-duminica-oameni-urcand-si-coborand-IMG_7118

 

 

targul-de-duminica-bacau-tanar-vanzator-intins-pe-jos-IMG_7094

 

 

targul-de-duminica-bacau-oameni-negutatori-de-nimicuri-IMG_7098

 

 

targul-de-duminica-serbanesti-bacau-ingandurare-IMG_7158

 

 

targul-de-duminica-serbanesti-bacau-cocalar-IMG_7163

 

 

targul-de-duminica-serbanesti-bacau-baiat-stirb-cu-ochelari-de-soare-IMG_7192

 

 

targul-de-duminica-serbanesti-bacau-incarcatoare-telefon-IMG_7150

 

 

targul-de-duminica-serbanesti-bacau-barbat-carand-cauciucuri-IMG_7183

 

 

targul-de-duminica-bacau-costum-de-vanzare-IMG_7088

 

 

targul-de-duminica-serbanesti-bacau-acordeonist-acoperindu-si-fata-IMG_7167

 

targul-de-duminica-om-acoperindu-si-fata-IMG_7114

 

 

targul-de-duminica-bacau-tanar-intins-pe-patura-IMG_7106

 

 

There are people you simply feel comfortable working with. My manager is one of them. The sort of freedom I have from him suits the way I want to work. But not just that. There is a lean exchange of information and frustration is virtually non-existing. In 4+ years not a conflict. Occasional disagreements yes but those were elegantly solved. Initially I treated the absence of professional tension, usually displayed in private sector, as a missing ingredient to achieve success. Quite wrong. Some people need to feel the omnipresence of a strong leader. I don’t. I’m actually quite refractory to authority. I work a lot better when my leader allows me to manage myself. So, we talk trust here. I met a couple of managers in my working life who were like that. I was lucky I guess.

His blue blood family hit by misfortune, left him with no choice but to work for a living. I don’t care if this is true or not, at least fulfils my needs for stories.

With the whole Agile thing going on at work and the stolen project (this is personal (isn’t everything personal?)) we both face one more challenge. How will we resolve it so I do have a job and he remains as composed and detached as ever.

Rest

Iunie 9, 2014

 

Two nuns resting at Pl. Poelaert, BrusselsPlace Poelaert, Brussels

i love Brussels

Mai 31, 2014

La soare pe balustrada orasuluiThis afternoon at Pl. Poelaert, Brussels

An analyst… more than a year in the project now. Have you come across a left handed communicator?  If we were to fence or box he would knock you out in the first round.

I need to find a way to communicate with him without getting frustrated after the initial verbal exchange. The challenge is to shorten my sentences to such extent so that he does not have time to interrupt.

One method is to wait and not speak until he exhausts his ammunition. Then throw at him the shortest sentence possible. Sometimes a single sound or an and is enough to get him started again. I do this a few times, each time adding an extra sound to bleed his words out. Then, maybe then, I could formulate one full sentence without being interrupted.

(How to make a work environment not laughable? It’s hard when the language does not sound right. (I hope I sound right.))

Very frustrating but I am getting better at it. I am not addressing him any more verbally. Instead, I  send an email and I ask him to write in plain English what he means and I quoted him this: „If you can’t write it, you can’t think it.” or something like this.  This had a positive effect in communication (not sure if for the project as well). At least it created less friction.