1 Aprilie la malul mării

aprilie 1, 2013

Ostende. Știri de la Marea Nordului:

Datorită unei defecțiuni de eco-sistem, anul acesta reprezentantul primăverii va fi doar soarele.

Temperaturile vor rămâne în posesia iernii pe tot parcursul anului. Nu știm când situația va reveni la normal. Sperăm într-o reașezare a lucrurilor la primăvara viitoare.

Din fericire, acest incident de „înghețare” a temperaturilor s-a produs în luna a-4-a a anului când termometrul înregistrează ușor peste 0°.

Plaja însorită vă așteaptă, costumul de baie schi fiind indispensabil.

Mai jos, câteva imagini înregistrate astăzi, 1 Aprilie pe plaja din Ostende.

Oameni pe dig

Grup de oameni mergand pe malul marii cu cainii

Marinar si blocuri in Ostende

Arta abstracta pe plaja din Ostende

Fete pe malul marii bucurandu-se de vantul rece

Copil cu zmeul

Cu cainele pe plaja

Yachturi in marina Ostende

Reclame

Săptămâna Paştelui Catolic…

Pe la orele amiezii, în josul unei străzi din Madou, un burghiu pneumatic zbârnâia în carnea unei clădiri. Cineva ambiţios dădea ultima gaură pe azi.

În urmă cu trei ani, românii din Bruxelles sărbătoreau Sfintele Paşte cum se cuvine. Adică cu mici, vinuri şi sarmale. Paştele Ortodox a căzut în aceeaşi perioadă cu cel Catolic iar asta a constituit o bună ocazie pentru promovarea folclorului românesc printre străini. Iată câteva instantanee surprinse între două porţii de mici la spectacolul organizat cu sprijinul centrului de cultură belgo-română în Piaţa Saint Catherine. A fost o Duminică rece de aprilie dar atmosfera caldă, românească, parcă se mai simte.

Piata Saint Catherine Bruxelles

P1040196

Spectacol de Paste.  Bruxelles 2010

Dansatoare romanca de muzica populara

Dansator de hora

Cantareata de muzica populara romaneasca

Solista romanca de muzica populara

Dansator

Dansatori de muzica populara romaneasca

Hora romaneasca

Dansatoare romanca de muzica populara

Dansulul calusarilor

Solisti de muzica populara romaneasca la Bruxelles. Aprilie 2010

Solisti de muzica populara romaneasca. Bruxelles 2010

Hora printre spectatori. Bruxelles 2010

Tinerii au incins o mica hora in jurul celor doua cutii de bere

Straini incitati de alcool si hora romaneasca

Artist roman la tambal. Bruxelles 2010

George Nicolescu la Bruxelles 2010

Geoarge Nicolescu cu unul din membrii fundatiei ARTHIS. Bruxelles 2010

Solista din Republica Moldova

Saxofonist din Republica Modova

P1040350

P1040343

Spectatori romani

Public romanesc. Bruxelles 2010

Necunoscuta

Tanar beat in Piata Saint Catherine. Bruxelles 2010

Oala cu sarmale in Piata St Catherine.

P1040337

P1040307

Barbati romani la Bruxelles

Femei romance la Bruxelles

Femeie romanca la Bruxelles

P1040260

Fum de gratar la Bruxelles

Fetita pe umerii tatalui

Pui de emigrant roman

Centrul ARTHIS Bruxelles in 2010

Gelu Ambăruș

martie 21, 2013

Un tip uscat, adus din umeri, cu un cap acoperit de o claie blondă, nedichisită, cu ochi căprui adânci, fața osoasă, palidă, ca de ceară. Dacă era din piatră mi-ar fi amintit de statuia lui Bacovia. Deși mai înalt, ochii lui te priveau cumva de jos. Ipoteza că Gelu nu trăiește nimic se putea formula destul de gratuit dar era infirmată imediat prin demonstrațiile sclipitoare ale ființei sale. Pe chipul inexpresiv emoțiile erau suprimate cu egalitate matematică. Se anulau una pe alta cu mult înainte de a pătrunde lumea exteriorului. Ocazional, ca după lungi cufundări într-un univers doar de el înțeles, avea loc demonstrația că Gelu trăiește. Uneori, cu toată ființa! Formulele chimice funcționau și în cazul lui. Râdea cu poftă. Pofta celui neinteresat de frivolitățile adolescenței, surprins de spectacolul la care de obicei era absent. Râdea la o tâmpenie de licean. Râdea cu noi. Niciodată de noi, deși ar fi avut ocazia și îndreptățirea s-o facă. El „căra în spate” pe cei câțiva „nemernici” pentru care matematica prevestea zile cenușii. El era tipul de la care copiam temele. Eu, ăl’ certat cu matematica și cu gândul la alte pasiuni care din păcate nu făceau programa școlară, și cei indiferenți din principiu. Gelu ne înțelegea chinurile. Era de o modestie extraordinară. O bunătate și o răbdare de călugăr. De multe ori mă enerva pe mine faptul că noi, pramatiile, îi abuzam munca. Teme copiate, ore, lecții întregi. Matematica nu mai avea nici un sens. Scopul era supraviețuirea. Nota de trecere obținută de la un profesor a cărui exigență patologică înlocuise abilitățile didactice de care și astăzi mă îndoiesc. Sistemul cultiva autoritatea, transformată de unii în metodă de lucru. Simțul umorului lipsea aproape cu desăvârșire și în învățământ. Probabil e mai bine cum e acum…

Gelu știa tot. De asta nici nu era ascultat. Era scos la tablă când nimeni nu mai știa răspunsul. Nici chiar profesorul mi-ar plăcea să cred. Gelu avea răspuns nu la problemele date ca temă, dar la cele afișate ad-hoc pe tablă, scoase din mai știu eu ce culegeri. Nu ridica mâna niciodată. Glasul său avea forță dar tonul vocii era jos spre stins. Uneori lăsa frazele neterminate. Matematica era pentru el o obsesie neafișată. Acest Obiect de studiu era El. Din cauza acestei identificări a unui om cu ceva îl admiram. În preajma orelor de matematică, superioritatea lui era grațioasă, niciodată marcată de agresivitatea egoistă a celui care citește suficient de puțin încât sa afișeze vre-o falsă pricepere.

De ceva timp am început să mă gândesc la amintirile anilor de liceu. Nu sânt multe și din păcate, cred că sunt persoane cu care nu am schimbat o vorbă toți acei 4 ani. Imaginea lui Gelu Ambăruș, personaj destul de obscur atunci, revine cu insistență când trec în revistă colegii. L-am căutat pe siturile de social media dar era de așteptat. Matematica, această disciplină lipsită de vanitate cum o descria marele C., n-avea loc în ochii lumii. Gelu Ambăruș, o față care nu poate fi ușor uitată. Un om pe care-aș mai dori să-l întâlnesc chiar dacă nu mai suntem aceeași.

Aseară, 28 Feb, pe una din scenele centrului de artă și cultură Bozar a avut loc spectacolul de improvizație  „Caramitru, Mălăele, câte-n lună și în stele” susținut de Horațiu Mălăele și Ion Caramitru, acompaniați de violoncelistul-solist Adrian Naidin. Amintiri plăcute m-au atins când am auzit că marele Caramitru, actorul cheie al revoluției televizate, va recita din nou pe o scenă din apropiere. Talentatul Mălăele mă lăsa rece pe vremuri. Nu-i înțelegeam rostul stilului său cinic aproape englezesc. Nefăcându-se popular prin abordarea unor roluri care cer patosul lingușitor ce dă bine în spațiul sentimentalist mioritic, Mălăele nu a devenit celebru. E celebru!

caramitru-malaele-bruxel-bozar

Sala, cu rânduri de la A la Z, fiecare cu câte 20 de fotolii și loc suficient pentru picioare, a fost aproape plină. Cupluri, grupuri de prieteni, grupuri de colegi și vreo doi sau trei veniți singuri. Am avut bilet pe Q20, la margine. Am făcut rezervarea pe web dar, ca orice lucru franțuzesc, grandios și superficial, nu am avut posibilitatea de a vedea locul, așa că l-am luat pe „întuneric”. Totuși, acel loc la margine care a costat 28 de euro mi-a oferit avantajul că am a putut ține aparatul de fotografiat în aer fără să deranjez pe cineva din spate și să pot pleca repede la căderea cortinei când vulpoiul de Caramitru ne-a trimis acasă în versuri. Tot pe versuri ne-a chemat și mâine seară.

Am sperat să găsesc ceva CD-uri audio cu vocea lui sau poantele lui Mălăele dar standul lor sărac vindea doar două cărți. Spectacolul mi s-a părut subțire iar Caramitru sub așteptări așa că nu am mai rămas la semnarea cărților. Regret puțin. Nu asta a fost motivul principal. Voiam să evit funcționarii publici. M-am ridicat și am plecat când s-au aprins luminile și lumea s-a ridicat să aplaude.

Caramitru m-a dezamăgit de două ori. O dată, stilul său mi s-a părut acum prea „teatral”. Mi-a dat impresia că nu a renunțat la Hamlet când de fapt nu era necesar. Și a doua oară, când ne-a cerut să nu mai filmăm că-i deranjează. Nu a zis ce. Erau câțiva cu camere. Probabil lumina blitzurilor flămânde de imortalizare. (Îmi vin în minte cuvintele maestrului Cioran: „La noi, nimic nu se păstrează. Totul dispare fără urmă”). Trebuie să-i dau crezare pentru că nu am stat niciodată orbit în lumina reflectoarelor . Iluminatul disproporționat al sălii îi ținea pe ei în prea multa lumină iar pe noi, spectatorii, în întuneric.  Au cerut mai multă lumină să ne vadă și pe noi la față, cei care „stăm ca la teatru”. Dorința le-a fost îndeplinită doar pe jumătate. Atât s-a putut.

„Asta e!” (tot din repertoriul lui Mălă)

Mălăele a fost genial prin stilul lui ce nu ține pasul timpurilor. El e cu un pas înaintea lor.

Am avut un trecut de rahat. Avem un prezent de rahat. Bine că nu avem nici un viitor!” (Altul care și-a dat seama! Celălalt a fost marele C.!).

„Pe malul mării erau un bărbat și o fată mare. Până seara a rămas mare doar marea.” (Mălă.)

caramitru-malele-bruxel-bozar

Adică îmi pot imagina show-ul fără Caramitru da’ fără Mălăele nu! Contrastul dorit a fost bine realizat. Umor (Mălăele) și patimă (Caramitru) au produs un show de calitate dar l-am primit ca pe o cină zgârcită. De ce să eufemizez situația? Câte-n Lună și în Stele mi s-a părut un univers prea restrâns. Tematica showului a fost abordată cu aceeași predictibilitate plictisitoare tipic româneasca. Femeia, timpurile odioase, vremurile actuale, părăsirea plaiului natal și dorul de neam. Nervul și zvâcnirile artiștilor îndreptate către aceeași perpetuare ancestrală a fatalismului românesc.  Auditoriul cred că s-a putut lesne identifica cu poeziile recitate, gagurile spuse și „ doinele” auzite. Umorul, dacă ar fi lipsit,  impresia ar fi fost una „de rahat”, parafrazându-l pe Mălăele.

La intrare, în lobby, am găsit ceva cunoscuți, funcționari publici, care păreau foarte preocupați de lumea care tot sosea. M-am desprins repede de ei și m-am dus să-mi las haina la garderoba unde am întâlnit alte fețe, la fel de grave, și care mi-au dat de gândit. De ce au românii, chiar și cei care trăiesc cinstit,  aerul că se simt vinovați de ceva? Să fi greșit Cioran titlul Ispitei?

(Nota: Îmi cer scuze pentru calitatea slabă a fotografiilor dar aparatul meu modest nu funcționează pe semi întuneric.)

Doar muză

februarie 14, 2013

 

Ai apărut aşa, de nicăieri

Şi gânduri mi-ai stârnit. De ieri,

Nu contenesc să te privesc

Străino, eu pe tine te doresc!
 
 
În ochii tăi, a căror taină n-am voie să rostesc,

Mă simt pierdut şi ne-nsemnat

Şi-n nebunia mea ţi-aş spune câte-n stele,

Te-aş lua pe mare,

Acolo unde nu sânt legi iar tainele ne vor lega

Iubirea mea şi frumuseţea ta.
 
 
Acuma, lângă mine eu te vreau

Să-ntineresc sub mângâieri.

Menirea ce ţi-am dat, nu-i grea

N-aştept nimic

Doar lasă-mă să sufăr cum ştiu eu,

Din când în când să-ţi aminteşti

A pune degetul pe rană

Şi-a spune doar cu şagă: Dragul meu.
 
 
Ca orişice bărbat, afemeiat

Sau poate doar nealinat,

Eu ştiu că pacea nefirească ce-o trăim

Desparte lumea ta de-a mea,

Război de-ar fi o şansă tot aş mai avea

O moarte, pe-o zi din viaţa ta.
 
 
Când toate astea nu ți-or mai păsa,

Un singur lucru te-aș ruga:

Taci!

Rămâi în continuare, muza mea.

Tiberiu A. Kiss

Hackeri si pamanteni

februarie 9, 2013

Weekendul trecut, cu o saptamana inaintea summit-ului european pentru reanalizarea bugetelor, s-a tinut in Bruxelles un eveniment major in lumea hackerilor: FOSDEM 2013. Adica: Free and open source software developers’ Europeans meeting.

Program FOSDEM

Am aflat depsre acest eveniment de la un coleg, entuziast al sistemelor de operare Open Source (Unix/Linux) si va invit sa cititi mai mult pe site-ul lor oficial daca doriti www.fosdem.org. Democratia in lumea software-ului este frageda dar cel putin nu mai miroase a o utopie.

Putin intimidat de grupul tinta al acestui eveniment, hackers, geeks, nerds si alti martieni ale caror abilitati de comunicare (Ce lucrezi? Computers. Ce hobby ai? Computers ….? Computers!) si cooperare cu alte grupuri sociale i-ar plasa usor intr-un muzeu la sala Neanderthal (Sorry guys, you do not lack brains, only human interaction skills!), mi-am aranjat fata de geek si am descins si eu inspre-acolo, mai mult din curiozitate sociala decat tehnica. Am mai spus ca nu ma mai pasioneaza problemele computerelor pentru ca au inceput sa ma preocupe mai mult problemele oamenilor. Ca atare, am vrut sa observ si eu acest grup social la el acasa si sa ma lamuresc o data si pentru totdeauna. Dar ce ma fac daca problemele oamenilor devin doar computerele?

Evenimentul s-a tinut la ULB (Universite Libre Bruxelles) si a ocupat toate cele cateva corpuri ale institutiei, amfiteatre si laboratoare IT. Unele sali de clasa au servit drept cafenea iar coridoarele mai spatioase au fost transformate in iarmaroc de catre negustorii de carti in domeniu, gadgets, insigne, sticker-e si tricouri imprimate.

ULB Brussels

Intr-adevar un eveniment major! Judecand prin prisma mea, a unui neavizat, poate de dimensiuni olimpice pentru hacker. Pe parcusrul a doua zile, de dimineata pana seara, s-au tinut conferinte, colocvii, laboratoare, examene, toate urmate de discutii pana tarziu in barurile improvizate la fata locului. Atmosfera evenimentului, asa cum am gasit-o eu Duminica pe la orele 13 cand am ajuns acolo, mi-a sugerat un fel de uni-campus-vama-hipi-shelter. Toate la un loc! Se manca pizza, se butonau calculatoare, se bea bere. Pe coridoare, grupuri grupulete discutau biti,baiti, clouds, procesoare, kerneluri, arhitecturi de hardware si software. Nu cred ca se vorbea despre femei. Eram pe Marte! Nevoit, rataceam pe coridoarele inguste care faceau trecerea dintr-un corp de universitate in altul, in cautarea unui colt mai pamantean. Am ajuns la iesire in parcare. Am tras o gura de aer rece in piept si m-am intrebat ce caut eu acolo in acea mare familie, in care fiecare se stie cu fiecare si toti vorbesc aceeasi limba. Adica alta.

M-am uitiat in programul manifestarii si am gasit o conferinta destul de interesanta. Beyond Operating Systems. Incepea in cateva minute, asa ca, am traversat in graba parcarea imensa si plina si m-am indreptat spre acel amfiteatru. Planul ad-hoc pe care mi-l facusem in timp ce trageam gura de aer pamantean era sa asist la acea conferinta de cincizeci de minute, sa ma intorc la standul cu carti unde vazusem ceva interesant (ceva IT dar la pol opus subiectelor devorate de hackeri) si pe urma s-o sterg repede spre casa.

FreedomBoxLa conferinta, vorbitorii au atins doua aspecte interesante. Pentru ele si venisem de fapt la acest eveniment gratis, bazat pe donatii. Principiul donatiilor fiind unul din aspectele cheie al filozofiei militantilor pentru raspandirea libera a informatiei.

S-a atins aspectul over-productiei de hardware si poluarea mediului cu componente electronice de care lumea se dabaraseaza mult prea repede si mult prea usor. S-a mentionat binecunoscutul siretlic al corporatiilor ce detin monopolul pe piata software in care suntem cu totii prinsi, ca la fiecare doi sau trei ani sa schimbam computerul. Ca un facut, cand tocmai a expirat garantia, incep sa apara si problemele. Computerul devine inoperabil. A cui e vina? A consumatorului ca incarca vrute si nevrute iar systemul de operare (windows in majoritatea pamantenilor – pentru ca am stabilit deja ca avem doua grupuri sociale care impart hackarii de restul lumii) inghite toate resursele calculatorului. Cum majoritatea utlizatorilor nu au nici interesul si nici inclinatia de a-si buchisi calculatorul pentru a-l pastra in parametri omptimi de functionare, dupa 2 ani incepe sa-si sune prietenii care lucreaza in domeniu sa vina sa-l curete ca merge greu si crapa. Uneori, acestia, chiar daca lucreaza in IT, nu au nici o treaba cu repararea calculatoarelor. Datorita meseriei legate de tehnologia informatiei si a simtului profesiei, cu siguranta se vor pricepe sa aduca acea masina la parametri optimi dar perspectiva de a-si petrece Duminica in fata calculatorului vecinului a carui baiat e plecat la facultate si nu-l poate ajuta, nu suna prea interesant. Da, in cazul in care o formatare si o reinstalare a tot ce se cheama software e singurul raspuns la problema vecinului ghinionist, rezerva-ti o bucata buna de timp. (Buna de altceva!) Nu uita sa ceri pranzul, ca te va prinde acolo!Fosdem. Beyomd operating systems

Asta a fost o usurare! Dar ca sa revin la ideea acelui vorbitor (american), alternativa viabila, morala daca vreti, ar fi downgrade-ul nu upgrade-ul! Sistemele de operare Open Source cum ar fi Linux-ul in toate variantele lui: Debian, Ubuntu, Suse, Redhat etc. pot transforma orice computer sau laptop care si-a trait traiul si si-a mancat malaiul intr-o masina perfect operabila si sanatoasa. Adica de ce sa cheltui alte sute de euro pe ceva nou, care, oricum va avea aceeasi soarta peste doi ani? Cu putin efort necesar deprinderii cu tot ce este nou, cu dorinta de nu mai fi folosit – practic de a spune NU! statutului de consumator dependent de un singur produs, de cobai, de sucker, de sobolan pacalit cu bucatica de branza mutata la fiecare doi ani, faci un pas spre…independenta. Spre suveranitate ar fi cam mult spus dar cel putin catre ideea de libertate in posibilitiatea de alegere a unui produs in locul altuia si dobandirea sentimetelor furate de a fi stapan pe destinul tau de beneficiar (dar si victima in acelasi timp) al progresului. (Daca se permite aceasta nota paralela, dependenta de nicotina hraneste aceeasi aviditate guvernamentala si/sau corporatista.)

Fosdem. Market hall.Alt aspect imbucurator ce s-a mentionat, a fost legat de efortul comunitatii Free Open Source Software ce va fi indreptat mai mult catre utilizator. Ceea ce inseamna ca, acei nerds vor incerca sa dezvolte systeme de operare cat mai accesibile, intuitive, usor de configurat si operat pentru utilizatorul neavizat. (Oare!? Nu va ramane Linux o lume a ghichilor?)

Aici as fi vrut sa aud mai mult despre efortul comunitatii de a-si vinde marfa, de a sprijini pe cei nestiutori sau descurajati dar dornici de a face tranzitia, de a renunta la Microsoft sau Apple la Linux. Parerea mea este ca deja ofera existsa Linux ofera cateva produse excelente (Ubuntu e varianta mea favorita. Daca vorbesti cu-n gheek poate iti spune altceva) iar acum, de cand cu Windows 8, ar fi moment cel mai propice pentru o asemenea schimbare in viata noastra de utilizatori

La aceasta conferinta am gasit totusi ceva! Spirtul hackerului! Dorinta de a nu se conforma, de aspune Nu!, de a persista in cautatea unor alternative, de a nu urma o cauza pe care o simte straina sau chiar nociva ideii lui de libertate individuala. Dar mai mult, efortul hackerului de sabotare a acumularii si concentrarii de putere si avutie in doar cateva puncte, fapt ce carcterizeaza societatea capitalisto-democratica, trebuie sprijinit. Am mai gasit spiritul activistului tacut care, in joaca lui intensa, tese panza unei lumi din nefericire (sau fericire!?) accesibila numai celor initiati.

Fosdem 2013

Pentru satisfacerea curiozitatii ce alimenteaza o minte harnica, extrag din ghidul lor (al hackerilor martieni) doar cateva subiectele abordate discutiile sau conferintele forumului lor. Pe urma sa-mi spuneti de pe ce planeta veniti voi.

  • Porting Fedora to 64-Bit ARM systems

  • Maintaining a kernel subsystem

  • Keccak, More than just SHA3SUM

  • How to build an Identity Management System on Linux

  • Free, open, secure and convenient communications

  • Scaling PHP with HipHop

  • FreedomBox 1.0 (Asta-i prezentarea de care am vorbit mai sus)
    Vorbitori: Eben Moglen, Bdale Garbee

Fosdem. Mozilla standAu fost o mie si mai multe altele. Uitandu-ma mai bine pe ghid, am gasit o prezentare a unui roman (l-a tradat numele): Coping with proliferation of tools within your comunity. Vorbitor: Sergiu Dumitriu. (Nu putea fi altceva!) Imi pare rau ca nu am ajuns acolo dar ar fi insemnat sa renunt la cina mea de la Restaurantul Romanesc, pentru ca prezentarea a inceput la 18:35 dar cina nu se putea rata. In mintea mea de pamantean, sarmalele mi s-au parut o prioritate desi, dupa titlu, prezentarea romanului parea un subiect interesant. Daca ar fi sa interpetez in necunostinta de cauza, un roman s-a decis sa faca curat in ograda. Not bad!

Fosdem 2013. Open Source

Rostul oamenilor de cultură

ianuarie 11, 2013

Cândva am citit o revistă de cultură care m-a enervat. E cu putință ca lacunele mele în materie de literatură și istorie să fi declanșat acea stare (știu, a fi inginer nu este o scuză!) dar când citesc un consacrat, totul e limpede, totul se leagă într-un fel sau altul. Aceștia știu să umple spațiile goale ale unei minți mai puțin educate sau educate prea unilateral din cauza vreunei profesii, stabilind astfel funcția esențială a oamenilor de cultură, cea de educatori. Contemporanii noștri, destui de mulți cred, acești tobă de carte(?) a căror menire este aceea de a lumina calea celor mulți și neștiutori,  au învins legea gravitației. Ei scriu ca la olimpiadă, umflându-și mușchii vocabularului asimilat parcă cu acest scop, competiția de data aceasta fiind datul peste nas. În cele din urmă, creațiile lor iau forma unor gogonele fleșcăite, aruncate la poarta vecinului. Valoarea educativă este scăzută, și mă refer la cea teoretică, fără să mă mai gândesc la cea practică. Ca să faci o punte de legătură între o creație culturală și aplicabilitatea ei „pe stradă”, îți trebuie cel puțin îndemânare. La ei, informația gâfâie sub pătura de grăsime a epitetelor, a construcțiilor convolute, pierzându-și în cele din urmă sensul. Dacă am putea să-i extragem din antrepriza publicistică în care-și pregătesc performanțele și să-i raportăm contextului social în care trăiesc, valoarea funcției pe care o îndeplinesc devine  nulă. Cu ei, utilitatea socială a culturii se pierde. Utilitatea socială a culturii?! Sigur! În opinia mea, cultura, creațiile ei, trebuie să aibă mai întâi o valoare socială și mai apoi academică, profesională, comercială, „culturală” ș.a.m.d.,  mai ales în România de azi, când starea ei spirituală precară o cere cu imperiozitate. Astfel, o simfonie rămâne doar un deliciu pentru urechi sau poate deveni catalizatorul unor emoții ce deschid porțile spre acțiune.

Mă simțeam stingher la gândul de a comenta pe seama literatorilor noștri, probabil din cauza educației ipocrite șubrede primite. Dar nu învinovățesc pe nimeni. De la o anumită vârstă, cea a maturității, educația nu mai trebuie primită, ci trebuie dobândită. Probabil, ca și alte lucruri mai palpabile de altfel. Dacă există vreo vină pentru neputința de a face anumite conexiuni, este doar a mea.

Teama de a preda un text cu greșeli gramaticale sau pur și simplu teama de exprimare cu cuvintele mele, mă ținea mut. Credeam că numai celor calificați li se cuvine acest drept de a comenta, de a se exprima, de a vorbi când momentul o cere. Înarmat cu convingerea că forma urmează conținutului și ideii și ignorând sarcasmul manifestat în toate formele lui posibile, m-am hotărât să vorbesc.

Să fi renunțat oamenii de cultură la cultură?

Băiatul cel rău

decembrie 2, 2012

Datorită meseriei, astăzi ar trebui să studiez nişte materiale tehnice. Asta ar fi trebuit să fac şi ieri. De fapt, de vreo săptămană tot asta ar fi trebuit să fac. Materialul stă pregătit pe masă. A stat o perioadă şi mai aproape de mine, pe canapea dar am reuşit să-l evit cu succes. Desigur, nu fără oarecari dojeni de conştiinţă. Staţi liniştiţi, totul e sub control! situaţia nu e Ah, tre să merg la baie da îmi place filmul! Neh, e timp. Dar felul în care am fost programaţi de mici, îmi tot împungea ca un profesor nevăzut, conştiinţa. Aşadar, conflict total cu natura atehnică a sufletului meu şi atitutdinea zenistă „mai putin. mai usor” cu care am fost „dotat” de la natură. De multe ori stau şi mă intreb cum am ajuns inginer, când toate celule mele moldoveneşti strigau: Huoo Ăăi! Şi tot eu le răspundeam: Staţi bre, că asta nu-i enjinerie di cari ştiţi voi cu fiari şi cu murdării. Asta-i enjinerie softuer! Sof-Where!? Nu bre! Soft-Ware. Adică niştii sculii fărâ greutăţi, fărâ masâ, virtualii multii dintri elii. Uşurelii, delicatii, aşa cum voia mama pentru băietu ei. Tăt un fel di artâ, di literaturâ, di creaţiii, numa’ câ nu scrii poiezii, şi scrii cu clapii, nu cu creionu’. Biinii, cââ, … matmatica tot peceul o faşii! Mă rog, explicaţia a fost acceptată dar eu tot mulţumit nu sunt. De când au început să mă preocupe mai mult problemele omului decât cele ale calculatorului, mă tot gândesc: De ce să fac eu ceva împotriva celulelor? În loc să fac ce nu-mi place, o să fac tocmai ce-mi place! Aţi înţeles?! Numai ce-mi place! O să se supere mama, da n-am ce-i face! O să-i recomand deocamdată două filme (că deh, mai învaţă omu’ şi lucruri bune din filme), poate înţelege şi ea măcar aşa de pe ecran, că tot practică cu ardoare religia naţională „Televizorule, icoană sfântă!” dacă nu din viaţă. Deşi, poate la vârsta ei cunoaşte deja şi poate e mai bine s-o las in pace, aşa cum e, cu credinţa ei. Habar n-am.

Cum din ciclul clichee am extras speranţa moare ultima, o să fac totuşi recomandarea celor două filme şi a scenelor care şi-au găsit loc prielnic în fiinţa mea. Titlurile şi textul sunt uşor de dibuit aşa că nu mai traduc.

The Waterboy – „What mama won’t know, won’t hurt mama!”

Dead Poets Society. Ştiam că mi-am notat undeva cele spuse de Robin Williams, în rolul profului de universitate, dar nu mai găsesc hârtia (sigur o găsesc dupa ce postez). O să redau pasajul din amintiri dar voi veţi prinde ideea şi sper că veţi căuta filmul în cazul în care nu l-aţi vizionat deja. Merită văzut cap-coadă, nu doar pentru această secvenţă:

Why are we here for!? Why do we exist? Why do we write poetry? All disciplines like maths, physics, medicine are useful and interesting but they are only to sustain life. Beauty, love, passion are the reasons we are here for!” Brilliant! Bravoo! Thank you very much!

(Mama, ce mişto-i sa scrii fara diacritici! Problema e că, fara ele nu puteam să vă transmit, puţin exagerat ce-i drept, accentul meu sexy.)

PS:

Vorbind cele de mai sus, mi-am adus aminte de profu online. Un om deosebit, care merită menţionat mai des, nu doar aici la post-scriptum. Îi urmăresc câteodată lecţiile de matematică online (lecţii de şcoală generală, bazele matematicii), afară, la stupăria lui, cu dealurile din preajmă martore ale anotimpului de atunci şi parcă m-aş apuca să-mi umplu golurile. Aşa, pe-ndelete, buchisit, de la clasa a-V-a. Lecţiile lui mi-aduc aminte de-o grădină antică, unde, o mână de elevi discipoli, viitori politicieni, împăraţi, studiau filozofia. Cu el, această disciplină căreia Cioran îi atribuie virtutea unei totale lipse de vanitate, poţi găsi ceva sublim. Din păcate, pentru cei ca mine, mai grei de cap sau mai cu frică de zbirii autorităţii promovaţi de regimul comunist (Cred că mi-ar fi plăcut sa fiu un golan fără frică!), a fost o sperietoare. Sau poate nu! Celulele ar fi ales, încurajate chiar de această sperietoare, să-şi urmeze calea. Nu ştiu… Poate cam târziu dar mai caut răspunsuri.

Tescanii lui Enescu

noiembrie 15, 2012

Dacă ar fi să vorbesc despre locurile României care m-au surprins și m-au fascinat tocmai când mă așteptam mai puțin, satul Tescani în județul Bacău ar fi unul dintre ele.  Motivul? Ușor de ghicit. Acest loc, lesne de scăpat dacă nu ești atent când treci de curba periculoasă de la Florești, îți dă impresia că ai intrat în altă lume… atemporală. L-am vizitat prima oară când firul crud al ierbii creștea timid lângă albul proaspăt al varului de pe trunchiul copacilor. Scăpat de haosul rutier, am străbătut drumul satului urmând firul liniștit al Tazlăului spre răsărit. Soarele de primăvară jubila. Reușise cu lumina lui călduță să descrețească frunțile sătenilor, cozile cățeilor, și să seducă mugurii copacilor spre o existență nouă. Am trecut de pe un mal pe altul al râului urmând semnul: Casa Memorială George Enescu. Urcușul abrupt al drumului cerea viteza ‘ntâia iar după această manevră scurtă drumul virează la stânga și, ca o surpiză, în fața ta se întinde sub bolta copacilor drumul ce duce spre conac.

Înainte de a te pierde în istoria acestui loc de dor, să stai cu spatele la poartă și să privești în stânga linia depărtată a plopilor – soldați ai trecutului iar in dreapta, livada cu meri – perdea de ramuri printre care poți desluși imaginea acestei așezări de basm.

Am încercat să reproduc în câteva cuvinte farmecul acelui loc dar mi-e imposibil. Poate imaginile de mai jos mă vor ajuta să vă transmit energia Tescanilor, energie pe care o simt de fiecare dată când mă aflu acolo. Știam că Andrei Pleșu a fost „exilat” la Tescani de către comuniști dar nu știam de jurnalul lui de la Tescani. Ar fi fost cel puțin ciudat (dacă nu suspect) să nu existe așa ceva. Sunt curios să-i citesc impresiile.

*

Update 13.03.2018: „Conacul era de un alb strălucitor și pe dinafară și pe dinăuntru, încăperile înalte, spațioase, în care lumina pătrundea prin ferestre largi, peronul cu acele coloane susținând frontonul, totul mi-a făcut impresia de templu, de măreție continuată prin arborii înalți de treizeci de metri, de parcul întins pe hectare, cu esențe diferite, unele exotice, cu ulmul de lângă Merărie, monument ca o bijuterie din lemn și piatră, vechi de peste trei secole, cu aleile maiestuoase de plopi care te conduceau spre pădure. Era un loc minunat și misterios, în care domina tăcerea, liniștea, și-mi dădea un sentiment de libertate prin spațiile acelea imense.” (Sursa: https://www.desteptarea.ro/la-noi-decenii-intregi-reflectia-si-gandirea-au-fost-confiscate/)

*

Primăvara la Tescani, Bacău

Conacul Tescani

Copaci în curtea conacului de la Tescani

Sălciile de la Tescani

Vedere de pe scările muzeului de la Tescani

Tescani - muzeul George Enescu

Plopii - soldații trecutului

Statuia George Enescu

Statuia lui Enescu

Drum la Tescani

Alte resurse referitoare la viata si patrimoniul George Enescu:

Abandonarea casei din Mihăileni, jud. Botoșani

http://suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/8094

http://www.turismistoric.ro/2013/01/salvati-casa-lui-enescu-din-mihaileni-scrisoare-pentru-melomani/

plimbare sterilă

noiembrie 11, 2012

Aer rece de duminică.
Frunzele stau scofâlcite pe alei,
Oameni năuci ies din clădirile mute.
Trag uşa după ei şi urcă strada
Să-şi târâie pantofii de plumb prin praful nisipit al parcului.
Aleile, la număr cât spiţele la bicicletă,
Îi poartă roată în acelaşi loc, dar nu le pasă.
Vrăjiţi de-orgia toamnei
Puţin le intră, nimic nu le mai iasă.
Duminica e prea apăsătoare şi prevesteşte… Luni!
Plimbarea să le fie mai dreaptă, mai aleasă.
Goi, precum copacii… desfrunziţi,
Se-ntorc în blocurile lor ca rătăciţi.

amintirea unei femei

noiembrie 9, 2012

Mă urmărește de vreo două zile imaginea unei femei pe care e posibil să o fi întâlnit cândva. Trebuie să fi fost cu foarte mult timp în urmă pentru că nu-mi aduc aminte precis când, unde sau în ce împrejurări. Am o temere că de fapt n-am întâlnit-o nicioadată. Imaginea ei mi-a reapărut după ce i-am auzit vocea. Vocea ei venea tot de undeva din memorie. Nu pot știi nici dacă această memorie auditivă a fost declanșată de vreo voce înconjurătoare. Era o voce calmă, feminină cu o jumătate de notă mai joasă decât al femeilor pe care le întâlnești în fiecare zi. Acea voce „de radio” aș fi ascultat-o pâna la „capătul traseului”. Inexplicabil, îmi aminteam și râsul ei. De unde venea ființa asta!? Cine era această femeie al cărei imagine mă obseda în ultimele ore!? Mi-am zis că trebuie să fac un efort și să încerc să-mi amintesc mai multe detalii despre ea. Plăcerea acestui efort mă împingea să merg mai departe. Nici nu mai disting dacă amănuntele sunt închipuiri sau amintiri. Nu mai are importanță nici succesiunea lor. Las imaginile să curgă…

Când privirile ni se întâlneau și mă pierdeam tăcut în ochii ei verzi, zâmbea. Gura mică cu buze frumos conturate insinuau o lascivitate inocentă. Dinți albi contrastau încântător cu tenul ei arămiu. Acea vară soarele o mângâiase tocmai de ajuns. Dacă m-aș fi apropiat de ea, statura ei mi-ar fi permis să-i sărut fruntea. Purta o rochie de vară bleumarin, decoltată, care i se lipea de corp și-i cădea ușor peste jumătatea coapselor. Stăteam amândoi pe coridorul vagonului sprijinindu-ne de bara unui geam deschis. Aerul cald al asfințitului de vară târzie îi răscolea uneori părul roșcat așezându-i la întâmplare șuvițe rebele pe frunte. Deși aveam locuri, în compartimente diferite, nu ne-am putut desprinde nici unul de acel loc la fereastră unde am conversat sau am stat tăcuți privind pierduți sfârșitul zilei.

A trebuit să cobor primul, liniștit într-un fel că nu a fost invers. Nu i-aș fi suportat absența. Ne-am luat rămas bun. Prin ferestrele deschise soarele inunda coridorul îngust al vagonului iar alții au rămas la geamuri. Priveau în depărtare unduirile coamelor de dealuri întunecate de strălucirea soarelui la asfințit.

M-am mulțumit cu retrăirea acestei amintiri adolescentine numai pe jumătate convins că ea era femeia ce mă bântuia acum.
(Extras din jurnal. 8 Ianuarie 2012)

un om curajos

noiembrie 5, 2012

Meritul meu nu e că sunt cu totul ineficace, ci că m-am vrut aşa.” – Emil Cioran

Se înfiripase bine ideea că Cioran ar fi un pesimist. Disecţiile metafizice cu care s-a îndeletnicit nu l-au avantajat într-o lume frivolă, în declin. Părtaş şi eu la ea, asemenea reclamă l-a ţinut, regretabil de ușor, departe de mine o perioadă lungă de timp; perioadă presărată cu lecturi necesare(?) și eforturi dedicate desăvârşirii rolului pe care se aștepta să-l joc în viață.

Adevărurile pe care le pune în lumină cu clarviziune genială nu mi-au stârnit dispoziţia necesară pentru a ieşi din cotidian şi a mă afunda în gândurile „negre” ale celui mai sensibil individ în faţa neajunsului de a ne fi născut. A-l fi citit pe Cioran nu prevestea nimic bun iar eu aveam nevoie să-mi păstrez elanul, frenezia, nu să mă fi împiedicat în marile realităţi existenţiale. Nu bănuiam nici o clipă că într-o bună zi, tocmai el, Cioran, îmi va face cărare în hăţişul vieţii. Mă întreb de ce nu-l găsesc nici trist, nici pesimist… Oare pesimismul meu să-l întreacă pe al lui?

Pentru mine, Cioran este un om curajos! Să poţi să urmăreşti ideea neantului cu atâta forţă şi luciditate într-o lume îmbibată de ambiţie şi progres, constituie un act de curaj. Prin faptul că îşi asumă suferinţele noastre, are curajul Mântuitorului, pe care, în mod paradoxal, l-a negat cu toată fiinţa lui.

Certat cu destinul, Cioran are curajul de a-l înfrunta pâna în ultima clipă, atribuindu-şi meritul de a fi devenit cu totul ineficace într-o lume în care utilitarismul a devenit pre-condiţie a existenţei. Ca să-ţi toceşti sensibilitatea dincolo de măduvă şi ca să ţi-o expui mârşăviilor lumeşti cu atâta persistenţă (şi eficacitate!), îţi trebuie curaj, mare curaj!

Dacă l-aş fi citit la douăzeci de ani poate l-aş fi acceptat ca pe un simplu exemplu şi nicidecum un mentor. Doar un exemplu care mi-ar fi arătat exact ce nu trebuia să devin.

Din slăbiciune fac tot ca mine, chiar dacă el are dreptate. Simt însă că timpul curge în favoarea lui şi că, într-un final, mă voi găsi pe drumul arătat de el, aspirând către acelaşi merit.

Nemarginire

septembrie 26, 2012

„Aş vrea să sece toate mările ca să mă scap de absolutul acesta imediat
şi de perfecţiunea melancolică, spre care tind secret în preajma
zădărniciei marine. Avantajul mării asupra muzicii sau a iubirii
este de a nu fi făcută de oameni şi de a nu încăpea astfel în inimă.
Prin ceea ce nu mai e omenesc în mine, descopăr marea, ascultându-mă.”

– Emil Cioran,  Île-de-Bréhat, 17 Iulie 1938, către Jeni Acterian  (din volumul Scrisori către cei de-acasă)

English sea. Margate, UK - British Channel

The English Sea  at Margate (British Channel)

revederea

septembrie 14, 2012

23 August 2012.

Așteptam cu oarecare emoție autocarul. Nu ne mai văzusem de șase ani. Mă învârteam in jurul autogării neștiind unde avea să tragă. Călători amestecați își așteptau cursa la umbra clădirii îngrămădindu-se din când in când la birourile de informații revenind apoi pe băncile de așteptare. Un muncitor, un țăran, o bunică, un copil toropit de căldura zilei, o femeie elegantă, un tânăr cu trăsături aspre, două adolescente gemene arse de soare si mulți alții care nu ieșeau prea mult din acest tipar. O masă amorfă, pestriță, enervantă. M-am amestecat și eu printre ei și am dedus că va trebui să aștept in față.

Am trecut în fața autogării prin pasajul îngust cu trepte, bucurându-mă de răcoarea cimentului.

Sosise! Se așezase pe o bordură. Fuma. Nu eram sigur că e ea și m-am apropiat mai mult. Trecând strada începeam să-i deslușesc trăsăturile. Slăbise mult și fața parcă i se micșorase sub ramele negre ale ochelarilor. Nu mai era cea pe care o cunoscusem cu mult timp în urmă. Stăteam in fața ei și îmi dădeam seama că nu aș fi recunoscut-o pe stradă dacă nu o trăda același zâmbet de care nu m-am putut despărți tot acest timp. Își purta părul castaniu în aceeași pieptănătură. Mi-a spus că are și fire albe dar că nu se vopsește. Ochii pe care-i știam căprui, erau acum aproape negri, afectați parcă de îngândurare.

Ne-am privit în grabă mascând emoția revederii cu o îmbrătișare. Nu eram cunoștinte apropiate. Nu eram nici prieteni. Nu fusesem nici măcar colegi. De fapt, eram aproape străini regăsiți in tranșeele destinului.

Ne-am desprins de acea autogară și am trecut pe la ai mei unde am stat la o cafea. S-a vorbit despre flori, pisici și mascarada politică din țară. Și-a aprins o țigară în balconul din dormitor și mama i-a oferit scrumiera din ceramică a bunicilor care-și găsise pentru prima oară întrebuințarea pentru care a fost făcută.  Apoi am plecat la mine. A fost surprinsă când a constatat faptul că apartamentele noastre erau la același etaj și aveau același număr. Am stat in casă toată după-amiaza și am vorbit nici nu mai știu ce.  Probabil nimic grav sau esențial. Spre seară am ieșit la o plimbare spre Insulă. După o zi caniculară, briza de pe malul Bistriței răcorea cimentul teraselor iar noi ne-am răcoream cu bere Timișoreana. Mi-a spus că se bucura că evadase din orașul ei încins și poluat dar căutase si compania in care avea să se afle. S-ar fi putut duce la rudele ei la munte dar ideea nu i-a surâs în aceeași măsură. Nu putea vorbi atât de deschis cu cei apropiați.

Am observat amândoi că orașul era mai animat în cursul săptămânii decât in weekend-uri, aspect care ne pune în contrast cu orașele din țările mai dezvoltate. (Luni, când aerul se va fi răcorit dupa ploaia mult-așteptată, aveam să petrecem câteva ore la o terasă din apropiere. Aveam să bem apă minerală Dor-Na! Râdea când stâlceam orașele și aveam jocul nostru: Mehe-dinți, Onești-falși, Iași tu!)

Târziu, spre miezul nopții, am plecat de la terasă si ne-am îndreptat spre aleea cu sălcii de pe malul insulei care avea sa ne ducă spre ieșire. La prima bancă ne-am așezat. Eram sub o salcie ale cărei plete, din lipsa oricărei adieri, atârnau greu peste noi. Tăceam și ne uitam în sus încercând să deslușim secretul stelelor. Luna era sus și-și proiecta lumina peste salcia noastră conturând-o ca pe un obiect de scenă. S-a ridicat in picioare și stătea aproape, in fața mea. Mi-am lipit capul de sânii ei și mi-am infășurat o mâna în jurul șoldurilor. Subțirimea mijlocului ei îmi stârnea fiori de adolescent. Cu cealaltă mâna îi mângâiam pântecele pe sub bluză. Am stat așa, nemișcati, lăsând tăcerea să ne vindece gândurile. Existam ca două corpuri care-și anulau reciproc vibrațiile. Vorbele și-au reluat timid cursul în timp ce taxiul ne ducea spre casă. Târziu am simțit o aliniere rară a destinului; soarta îmi mai dăduse o șansă de a mă fi aflat intr-un loc pe care-l iubeam cu o ființă pe care-o doream.

Soarele dimineții anunța o zi fierbinte. Aș fi vrut să merg la ștrand să inot dar ea a preferat umbra și am ajuns din nou pe insula cu sălcii. Îi plăcea acest loc. Am mâncat mici și am băut bere la halbă. Orele s-au scurs repede povestind și ascultând hit-urile verii. Râdeam de ce ne mai trecea prin cap sub influența berii. Înainte de a părăsi insula am stabilit planul pe a doua zi.

Seara am petrecut-o în casă cu semințe, bere și o comedie. Nu era „pregătită” să se amuze. „Seriozitatea” existenței îi anihilase pofta pentru umor dar s-a destins in cele din urmă. Căldura de peste zi, berea și plimbarea lunga la amiază ne-au trimis repede la culcare.

Ne-am trezit odihniți și cu chef de drum. A scris două acatiste, ne-am băut cafeaua și am pornit spre mănăstirile Neamțului.

La Bistrița am ascultat cântul călugărilor. Nu mai auzisem așa ceva. Cântau pe tonuri joase un zumzet menit să încânte și să vindece. Doi călugări trebăluiau prin biserică. Umblau încolo și încoace fără a se privi sau a privi pe cei veniți să se închine. Contemplându-i am realizat că îți trebuie curaj să apuci calea monahală.

Ea  s-a rugat și s-a închinat icoanelor în timp ce eu, așezat pe un jilț  in răcoarea bisericii, mă mântuiam de căldura de afară. Apoi a intrat la un părinte pentru sfat. La plecare am aprins amândoi lumânări. Ieșirăm din curtea mănăstirii și mă uitam la ea. Părea într-un fel ușurată. Zâmbea liniștită ca după o misiune reușită. Acum puteam pleca spre alte mănăstiri.

Ne găsise seara la Văratec. Am cumpărat sirop de brad si dulceață de cireșe si am plecat spre casă. Drumul părea mai lung acum. Era o seară tarzie de August în care aerul cald amestecat cu mirosul lemnelor arse, ne îmbăta simțurile. Mi-a spus că i-a fost dor de acest miros și arcuindu-se ușor pe scaunul din dreapta mea, a zis că o excită. Acest fum ne infășurase ca pe niste copii ai locului. Eram obosiți si beam amândoi apa pe care-o luasem de la un izvor într-o sticlă de plastic. Aveam să trecem pe langă multe astfel de izvoare.

Dumincă stațiile meteo anunțau furtuni în toată țara. Am stat acasa adăpostiți de amenințarile vremii, simțindu-ne în siguranță unul lângă celălalt.

Seara simțeam nevoia sa ieșim din casă. Nu plouase dar mai bătea incă vântul în urma furtunii uscate. Pentru prima oară de când venise, a simțit nevoia să se macheze și să-și aranjeze părul. O studiam în timp ce se pregătea. Aș fi vrut să-i fac un compliment dar n-am zis nimic. M-am mulțumit să o admir in tăcere.

Ne îndreptam din nou spre locul care devenise „al nostru”: Insula. Terasa „noastră” nu servea vin și ne-am oprit la alta. În scurt timp alegerea s-a dovedit pripită. Dezinteresul ospătăriței, cearta celor de la masa vecină, impertinența chelnerului de la grătar ce împingea volumul difuzoarelor dincolo de limita bunului simț, farfuriile de plastic m-au lăsat la fel de rece ca și mâncarea servită. Nu am vrut sa critic nimic din toate astea. Reacția ei nervoasă dar controlată era îndreptățită. Uneori aș fi avut si eu aceeași pornire. Obișnuința de a fi servit bine se leapădă greu.

Se făcuse târziu, Feteasca era pe terminate si simțeam nevoia să ne desprindem de acel loc. Am ales drumul orașului si ne-am plimbat ușor spre casă scăldându-ne trupurile în răcoarea nopții.

Ultima zi.

Am pornit de dimineață pe drumul Moineștilor.

Am oprit la Tescani unde i-a plăcut foarte mult așa cum îmi place și mie de fiecare dată când mă aflu acolo. Am discutat la sfârșitul vizitei cu un lucrător de la muzeu. Ne-a povestit nemulțumit despre noua administrație. Centralizarea bugetelor în București îi obligă să facă cerere și pentru sulurile de hârtie igienică. Alo, Bucureștiul?! Avem nevoie de cât mai multă hârtie aici la Bacău!

Ni se făcuse foame si am oprit la Șoimul pentru prânz. Un local apărut doar de doi ani al cărui succes se datorează calității și atenției minuțioase asupra oricărui detaliu a proprietarului. Deși erau puțini consumatori la acea oră, localul nu făcea economie de personalul bine pregătit.

În Dărmănești i-am arătat casa. Am trecut prin fiecare cameră și apoi i-am arătat grădina cu grajdul transformat in anexă locuibilă. Nu zicea prea multe dar părea încântată (poate mai mult de perseveranța mea decât de ceea ce vedea).

Slănicul era aproape și am vrut sa i-l arăt. Drumul traversează mai întâi orașul a cărui vedere spulberă orice dorință de a vizita “Perla Moldovei”. Slanic MoldovaTotuși, odată intrați in stațiune, aleile, florile si curățenia îți readuc liniștea. I-a plăcut mult o terasă urcată pe malul stâncos al râului la care se ajungea trecând un pod suspendat. Am băut cafea, apă, iar ea și-a luat un pahar cu vin alb. Astăzi fumase mai putin și își reamintea că se va lăsa cândva. Priveam șoseaua urmând cursul șerpuit al râului. Dincolo de balustrada cu flori a terasei, stațiunea își căuta parcă strălucirea ei de altă data. In depărtare, pe versantul opus, stăteau cocoțate vilele albe cu acoperișuri brâncovenești dominate cu oarece sfială de hotelurile mamut: Perla si fostul U.G.S.R.

Vântul aduse nori groși si începuse să plouă mocănește. Fata care servea a spus că va ține dacă a început așa. Am plecat spre casă. Se răcise. O oră mai târziu vedeam orașul de pe serpentinele Măgurei. Râdeam amintindu-ne de popasul urgent pe care l-am făcut la un birt de pe marginea drumului. Fuga prin ploaie, fețele amorțite ale celor câțiva consumatori, mirosul de alcool ieftin, gaura WC-ului turcesc ne lăsau impresia unei alunecari într-o cută a timpului.

Seara am iesit cu umbrela ocolind bălțile cartierului, la o terasă. Crâșmele erau ticsite cu consumatori. Era târziu si evident că nu prea ne ajungeau orele… Chelnerii ne mai așteptau doar pe noi. A doua zi ea pleca.