Continuitate

martie 7, 2013

Celor mari și celor mici:
 
 

Hai, îndrăznește! Folosește-te de Ei!
Scoate-i de sub piatra care li s-a așezat peste gură,
Iubește-i, urcă-te pe umerii lor și,
Atinge stelele!

Nu te sfii! Și ei au urcat alți umeri dinaintea lor.
Nu trebuie să-i întreci și pentru asta să știi:
Nu vei fi mai prejos, ba chiar ești mai om ca ei!

Folosiți-vă de ei și împliniți-le visul căci,
Numai pentru asta au existat și nu se vor supăra.
N-au existat ca să-i iubiți,
Ca să visați la ei sau ca să-i plângeți.
S-au născut pentru voi
Dar au trăit pentru idealuri!

Au existat și au murit cu speranța că voi, cei din viitor,
Veți înțelege, vă veți urca pe umerii lor și,
Veți atinge cerul!

Tiberiu A. Kiss

 

Inițial, această… cum să-i zic… scânteie?, îndemn?, s-a numit Celor mari și celor mici dar se adresează mai mult celor mici și mi se pare mai potrivit să se numească Continuitate. Îndemnul meu la continuitate dorește să reamintească nevoia de trăinicie, rostul succesivității generațiilor, continuitatea proiectelor, a ideilor, a idealurilor până la urmă, ce ar trebui să existe într-o comunitate sănătoasă.
 

Reclame

La plăcinte-napoi!

februarie 20, 2013

Despre eficienţa cu care englezii îşi exercită tacit voinţa.

2005, Croydon.

Plimbarea spre servici se termina de obicei la patiseria amplasată convenient lângă clădirea unde lucram. Era singura din zonă iar plăcintele, în special cele cu mere şi scorţişoară, erau gustoase însă atitudinea vânzătoarelor era sub orice critică. Toate fuseseră alese pe sprânceană şi instruite să respingă (Da, se poate şi în Anglia – ţară a serviciilor.). Buna dispoziţie cu care intram în magazin făcea instantaneu combustie în faţa halatului bej. O fi persoana mea? mă gândeam. Or fi aparţinând vreunei grupări de extremă dreapta şi mă simt străin? Ce fac? Cedez sau nu cedez aversiunii de după tejghea? Comerciantele de aluat îmi strică dimineţile şi va trebui să îmi fac pacheţel de cu seară sau să caut alt loc, mi-am zis. Ajunsesem să detest situaţia dar fără alte posibilităţi la îndemână, mă îndreptam mecanic către acel shop. Evident, stomacul dicta direcţia.

Într-o zi discutam cu Tim, un coleg, situaţia. M-am mai liniştit să aud că nu eram singurul care trăia această traumă şi am exclus astfel posiblitatea obârşiei străineşti. În schimb el, senin, fără nici un resentiment, zâmbind chiar, mi-a spus că renunţase de mult să mai intre în acel magazin. „Terry doesn’t go there either! And for the same reason.” mi-a zis. Nu l-am mai întrebat cum îşi potolea foamea de dimineaţă. Găsise o modalitate şi oricare ar fi fost aceea nu mai conta. Important era faptul că voinţa de a respecta principiul conservării unui anumit standard a învins chemarea pentru confort. Își recâștigase demnitatea! M-am gândit că poate şi în acest aspect constă diferenţa între naţii; în a poseda sau nu capacitatea de a da prioritate principiului în faţa porinirilor primare. Dacă toţi ar urma această cale de a spune Nu!, chiar și legat de o plăcintă pentru început, precis se va schimba ceva şi în patiseria noastră. Precis vânzătoarele îşi vor recăpăta amabilitatea, feţele lor înseninate din te miri ce, te vor face să-ţi fie drag să le cumperi din nou plăcintele. Plimbările de dimineață spre serviciu vor rămâne doar continuări ale unui vis frumos.

Am urmat exemplul englezesc. Am renunţat să mai intru în patiserie şi am căutat alternative. Shop-ul a mai funcţionat dar competiţia şi-a spus cuvântul. Nu foarte târziu, la câteva numere mai jos pe stradă, şi-a făcut apariţia Cafe Tresor, un loc minunat care a reglat conturile. Croisante calde cu gem, sandwich-uri, ceai, cafea şi biscuiţi din abundenţă. „Agonia” renunţării la o plăcintă obţinută confortabil dar înjositor s-a meritat!

Întrebare către Eminescu

ianuarie 15, 2013

Eu, un om plutind pe-a marei șanse,

Dezintegrat, rupt câte puțin, de fiecare dată la plecare,

Mă-ntreb printre suspine tot mai tare:

De ce răspunsuri nu am oare?

Am fost plecat și-am tot lăsat

In fiecare locuință unde-am stat,

Câte-un suspin de om neterminat.

Și tot sperând, am mai făcut o încercare,

C-așa-i e cuvenit copilului cel mare.

Dureri nu am avut de alungat

Doar cele amintiri chinuitoare,

Cu munca  și progresul, deșarte alinare…

O stranie-ntrebare:

Eminescu, ce-ar spuie oare?

Tiberiu A. Kiss

Eminescu

ianuarie 15, 2013

Am deschis două ziare online, unul local și unul național, și nu mă așteptam (clar, sunt naiv!) să nu găsesc Eminescu peste tot. N-am găsit! Totuși el există, mai viu ca niciodată! Iată trei exemple minunate:

http://madalinagramatoma.wordpress.com/2013/01/15/rug/

http://www.contrasens.com/2013/01/15/iar-vor-schelalai-toate-javrele-numele-lui-eminescu.html

http://aliosapopovici.wordpress.com/2013/01/14/eminescu-luceafarul-poeziei-romanesti-poet-national

La Mulți Ani, Eminescu!

23 de ani

decembrie 1, 2012

1 Decembrie. Ziua României! Cea nouă! Cea veche, 23 August, a fost îngropată cu premeditare în Decembrie ’89. Acuş se împlinesc 23 de ani! Aş face o divagaţie inutilă să insist asupra faptului că azi sărbătorim şi ziua SIDA. O coincidenţă care merită indiferenţă.
Ce eveniment istoric ar trebui să reprezinte ziua naţională a unui stat? Întemeierea lui? Eliberarea, (re)unificarea lui…? De ce nu am fi ales 24 Ianuarie? Ar fi fost cumva o alegere prea autentică, cu semnificaţie prea românească în contextul destrămărilor actuale? 8 Martie ar fi fost o zi porivită de când tot putem s-o declinăm într-o Românie, două Românii. România, Ţara Femeilor! Ar sugera totuşi absenţa bărbaţilor.
Sau de ce n-am venera mai multe zile din existenţa naţiunii? E posibil! Pakistanul sărbătoreşte trei zile naţionale. De ce nu ne-am rezerva şi noi acest drept? Sau dimpotrivă, ziua României ar trebui mutată undeva în viitor… Aş fi preferat să ştiu c-am existat înaintea oricărui calendar şi astfel am fi fost scutiţi de oscilări. Oare s-ar putea spune despre un stat care-şi modifică „ziua de naştere” după cum dictează climatul politic, că e la începutul sau la sfârşitul istoriei sale? Poate am fost naiv când am crezut că fiecare stat a avut deja ocazia, în istoria facerii şi desfacerii lui, să-şi hotărască ziua. Îmi doresc ca pentru România această schimbare să fie şi ultima!

Tescanii lui Enescu

noiembrie 15, 2012

Dacă ar fi să vorbesc despre locurile României care m-au surprins și m-au fascinat tocmai când mă așteptam mai puțin, satul Tescani în județul Bacău ar fi unul dintre ele.  Motivul? Ușor de ghicit. Acest loc, lesne de scăpat dacă nu ești atent când treci de curba periculoasă de la Florești, îți dă impresia că ai intrat în altă lume… atemporală. L-am vizitat prima oară când firul crud al ierbii creștea timid lângă albul proaspăt al varului de pe trunchiul copacilor. Scăpat de haosul rutier, am străbătut drumul satului urmând firul liniștit al Tazlăului spre răsărit. Soarele de primăvară jubila. Reușise cu lumina lui călduță să descrețească frunțile sătenilor, cozile cățeilor, și să seducă mugurii copacilor spre o existență nouă. Am trecut de pe un mal pe altul al râului urmând semnul: Casa Memorială George Enescu. Urcușul abrupt al drumului cerea viteza ‘ntâia iar după această manevră scurtă drumul virează la stânga și, ca o surpiză, în fața ta se întinde sub bolta copacilor drumul ce duce spre conac.

Înainte de a te pierde în istoria acestui loc de dor, să stai cu spatele la poartă și să privești în stânga linia depărtată a plopilor – soldați ai trecutului iar in dreapta, livada cu meri – perdea de ramuri printre care poți desluși imaginea acestei așezări de basm.

Am încercat să reproduc în câteva cuvinte farmecul acelui loc dar mi-e imposibil. Poate imaginile de mai jos mă vor ajuta să vă transmit energia Tescanilor, energie pe care o simt de fiecare dată când mă aflu acolo. Știam că Andrei Pleșu a fost „exilat” la Tescani de către comuniști dar nu știam de jurnalul lui de la Tescani. Ar fi fost cel puțin ciudat (dacă nu suspect) să nu existe așa ceva. Sunt curios să-i citesc impresiile.

*

Update 13.03.2018: „Conacul era de un alb strălucitor și pe dinafară și pe dinăuntru, încăperile înalte, spațioase, în care lumina pătrundea prin ferestre largi, peronul cu acele coloane susținând frontonul, totul mi-a făcut impresia de templu, de măreție continuată prin arborii înalți de treizeci de metri, de parcul întins pe hectare, cu esențe diferite, unele exotice, cu ulmul de lângă Merărie, monument ca o bijuterie din lemn și piatră, vechi de peste trei secole, cu aleile maiestuoase de plopi care te conduceau spre pădure. Era un loc minunat și misterios, în care domina tăcerea, liniștea, și-mi dădea un sentiment de libertate prin spațiile acelea imense.” (Sursa: https://www.desteptarea.ro/la-noi-decenii-intregi-reflectia-si-gandirea-au-fost-confiscate/)

*

Primăvara la Tescani, Bacău

Conacul Tescani

Copaci în curtea conacului de la Tescani

Sălciile de la Tescani

Vedere de pe scările muzeului de la Tescani

Tescani - muzeul George Enescu

Plopii - soldații trecutului

Statuia George Enescu

Statuia lui Enescu

Drum la Tescani

Alte resurse referitoare la viata si patrimoniul George Enescu:

Abandonarea casei din Mihăileni, jud. Botoșani

http://suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/8094

http://www.turismistoric.ro/2013/01/salvati-casa-lui-enescu-din-mihaileni-scrisoare-pentru-melomani/

Ascultă, vorbeşte şi taci!

Chiar dacă vorbitul pe rând a fost practicat în şcoală mai mult din inertie, această competenţă se pierde repede scoţând capul în lume. Mâna liberă este imediat copleşită de gura liberă. Nimeni nu mai ascultă, nimeni nu mai tace, nimeni nu mai înţelege. Nici discuţia în doi nu mai sună a dialog. Totul e un megalog simultan. Se mai tace doar atunci când se mănâncă (adică se stă la masă). În tăcerea care s-a produs, ecoul acestor versuri mângâie liniştea:

„Ascultă, priveşte şi taci!…
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci…
Ascultă, priveşte şi taci!”

Ion Minulescu – A XI-a Poruncă

(Primul gând pentru România)

fiecare pasăre…

octombrie 28, 2012

După mult timp trăit printre străini am avut ocazia să simt veridicitatea proverbului: fiecare pasăre pe limba ei moare; însă i-am descoperit şi un alt sens. Am avut uneori sentimentul că se poate muri şi din cauza ei. Insultele, calomniile, vulgarităţile dor mai tare când le auzi pe limba ta.

un gând pentru România

octombrie 14, 2012

 

Mai puţin!

Mai încet!

Mai blând!