„Working men have no country.” – Karl Marx

Prăbusirea economiilor si deschiderea portilor migrării populatiei din Estul Europei către Vest ar fi avut un rezultat neprevăzut fără asigurarea transportului fortei de muncă de la obarsie la sursa de venit și-napoi. Depărtarea siberică de locurile natale ar fi dat impresia muncitorilor salariati că sunt tinuti mai degrabă cu forta in locurile mai prospere ale continentului. Le-ar fi stârnit sentimentul de victime al propriului lor succes in căutarea unui trai mai bun. Totuși, acest sistem care asigura libera circulatie a căutătorilor de joburi nu rezolvă problema dorului. Ba dimpotriva, o amplifică. A putea pleca cand te împinge dorul, a putea da curs impulsului de a vizita un loc de care ți-ai amintit intr-o dupăamiază de Duminică, a putea trăi surpriza plăcută a revederii vreunui cunoscut intr-un colt al orasului in care ai ajuns rătăcind la întâmplare pe străzile nu goale ci pline de amintiri, nu se poate vorbi decat atunci cand trăiesti in microcosmul tău natal.

Azi nu i se mai pare nimănui ciudat să plece in vacanță acasă, cand de fapt ar trebui ca el să călătorească departe de casă spre a reveni și a-si petrece apoi cea mai mare parte a timpului ACASA. Astăzi dorul trebuie planificat, altfel toată logica ta economică de a căuta un job printre străini se cutremură din temelie. Mie, de cateva ori pe săptămană mi se face dor de cate ceva sau de câte cineva de acasă. Verific din instinct singura modalitate convenabila dorului (zborul cu avionul) și, vai! Cateva sute de euro un drum peste câteva zile dar trebuie sa mă si intorc. Mi se uscă gura uitandu-ma la preturi. Înghit în sec. Dacă aș da curs acestor impulsuri, dorul meu nătang m-ar duce la faliment. Mai convenabil ar fi cu autocarul… sau mașina proprie dar stressul drumului îmi va ucide dorul. Un elicopter personal ar fi ideal. De ce nu ne putem telporta încă? Renunț. Mai bine mai cumpăr ceva. În cazul asta ceva alcool, să uit. Și mai e o problemă: n-am concediu cand mi-e dor.

Renunt la jocurile dorului că am învățat sa fiu tare. Mă uit la ce-am realizat. Am nevoie de ceva palpabil altfel intru in panică. Visele, ideile, acel ce-ar fi putut fi mă sperie.

Oare cei care nu s-au adaptat locurilor pe unde au ajuns sunt de invidiat? N-au crezut că o pot face si din cauza asta nici n-au reușit fără nici măcar să-si asume responsabilitatea nereusitei. Ce bine, s-au intors senini si gata. Inflamarea dorului nu a mai avut loc. Trăiesc probabil cu amărăciunea esecului. Cine știe… Oricum, praful romanesc vindecă orice rană. Are puterea asta, e vraci de dor. Șșș, nu mai spuneți la nimeni!

Reclame

Realitati nocive

septembrie 6, 2013

Ma incearca un sentiment de neliniste de cateva zile. Stirile si raspunsul de asteptat pe care l-au creat imi reamintesc cat de anosta si fragila este totusi lumea pe care am creat-o. Imi reamintesc ca, oricat de civilizata si umana, totul se reduce in cele din urma tot la forta bruta. „Materia o disloci tot cu materie” – relitate de care s-a convins fatal si Gandhi. Asa e lumea…cei puternici si cei slabi, cei care detin si cei care nu detin, cei care au interese comune si cei  preocupati doar de patratica lor, cei care isi dau seama si cei care nici nu banuie, cei care actioneaza fie nevoiti de imprejurari fie ca rezultat al unei revelatii personale care le alimenteaza endorfinele si cei care actioneaza doar atunci cand le arde lumanarea si, pana la urma, cei care fac si cei care nu fac. Ce-i la mijloc nu cred ca mai are rost a fi mentionat. Asta-i lumea… si ma nelinisteste.

Ce fac cand sunt framantat? Nu stiu, cineva spunea ca a te framanta e ca si cum ai incerca sa rezolvi o problema la matematica molfaind guma de mestecat. Cum scap de starea asta de anxietate indusa de informatie? N-o pot pastra la nesfarsit, n-o pot lasa sa ma consume. Instinctul de conservare e puternic. Cel putin vad ca scrisul are un efect terapeutic destul de bun. Ce-o mai fi, ma vedem.

Constatare I

octombrie 5, 2012

Norii au început să se plimbe din nou, nestingheriți, dictând la întâmplare tonurile luminii. În gama culorilor griul oscileaza între vinețiu şi arămiu provocând materialul clădirilor la o dispută cromatică.

O pojghiță fină de apă aşezată peste orice, grăbeşte alunecarea timpului.

Zgomot de picături căzute la întâmplare deformează simetria secundelor.

Pori uscați, orificii însetate, rădăcini indiferente primesc docil umezeală.

Oameni cârciți de rafale, ca nişte virgule răsturnate, încep să meargă oblic, fără rost.

E toamnă.

(Constatare II – Toamna arhaica)