Anul ăsta vom aștepta primăvara împreună, eu și grădina mea care m-a așteptat în fiecare zi, în fiecare an, fără să mă întrebe de ce am întârziat sau de ce n-am venit. Grădina care-mi cunoaște pașii și mă va lăsa să-i calc veșnicia. Mă voi întinde pe pământul ei neprihănit, îi voi privi florile de măr și-i voi asculta șoaptele firelor de iarbă aplecate în bătaia unui vânt nou, fire pe care cândva le-am urât.


O mică seară românească

ianuarie 23, 2014

În seara asta m-am dat de gol că sunt român. Cu gândul la Bordeaux-ul care mi-a mai rămas în sticlă de ieri seară, am intrat la un magazin turcesc şi mi-am luat seminte. Scuzaţi paharul cam de parastas, e ultimul. Ar trebui să-l sparg şi  mâine să iau un set mai potrivit.

Seminte si vin rosu

Away on Christmas Day

decembrie 26, 2013

There is something oblivious about the days following Christmas. With closest ones around the table you realise you’ve grown astray.
The dead have stolen our lives. To trade an entire year for One Day… What a blunder!

Ozzy Osbourne once said: „Christmas is all about spending time with the family but good things happen too.”
Why does the wisdom (or blasphemy) of this man whose music doesn’t appeal, to say the least, comes to mind?

Alone for Christmas may not be as disconcerting as some may want us to believe. Mainly the ones who ”are not alone” If you are alone the entire year, I bet on Christmas you will look for loneliness.

Christmas… splendour spoiled by familiarity. Why does everyone feels should be at home for Christmas? Why not run away on Christmas day? I’d like to spend the Christmas with strangers, away.

I refused the Christmas meal and went for a long walk whilst dear ones remained trapped around the tree camouflaged in lights, hanging sweets and glitter. A warm day with strong winds resembling April.
I scavenged the only open cafeteria for a latté and an apple cake. Irascible mothers, insecure wives, men void of ideas. A wide screen feeds happiness. No signs of snow in the coming days..

Later that evening. A whole pepper seed keeps rolling into my last spoon of beetroot soup. Would have been easier if I had dolmas.

Bradul de Craciun

Radek, a work colleague and a passionate photographer, went on a trip to Romania where he shot some nice pictures. Beyond the landscapes he found that the tradition lives on.  I would title his shot „După dealuri..” (beyond hills)

Obiceiuri de Craciun - Taiatul si parlitul porcului la Romani

Radoslaw Pujan Photography

Radek’s more recent work:

Last night the weather channels issued warning calls for a major storm hitting Northern Europe. Strong winds were announced in Scotland (UK), Sweden, Denmark and particularly Holland. Nelson Mandela died. Maybe, this storm should take his name. The Belgium coast was to experience strong winds too. Last night children expected St. Nicholas… A flight took off south in stormy weather.

8pm. My work colleague, an enthusiast photographer, called to ask if I want to go to the sea to take pictures of the storm. I usually refuse nocturne escapades but on this day I had a good reason to turn an enormously regular evening into a storm chasing mission on the shores of Knokke – Zeebrugge, Belgium.

The pictures we took last night on the windy beaches remind me of images fed on the news of man on a moon mission. Our was „planting” an electric Christmas Tree.

Moonscape simulatorThe beach at night became a moonscape simulator

The beach at night lit by electric christmas treeThe beach at night lit by electric Christmas tree

Moonlanding vehicleOur „moonlanding vehicle” . In fact a Christmas decoration on the beach

Man on the moon missionMan on the „moon mission” (D. setting his camera on the windy beach)

Electric Christmas treeElectric Christmas tree

Electric Christmas tree„Mission accomplished”

Port lights reflectionZeebrugge port lights reflected on the receding waves

Nebun calificat

noiembrie 14, 2013

11:48 Cand ajungi sa nu-ti mai pese cand ii surprinzi pe ceilalti din interior, adica acei privitori, zambind ca te-au vazut vorbind singur pe strada, atunci esti un nebun calificat. Cand nu-i mai surprinzi, atunci esti doar nebun.



The wareoffice

noiembrie 7, 2013

Door to light

One sunny morning I found myself back in T. and A.’ s office. I returned to work for them having left their company in 2004. I was impressed by the sheer size of their new quarters practically of warehouse proportions. A short corridor led into the ginormous space.

Away from the entrance, two thirds of the territory was filled up with tele-marketing staff. Black headphones with large ear cushions sat on identical heads with faces  impossible to remember. They spread symmetrically like pawns occupying an entire chess table disappearing into the unlit part of the office.

The remaining third, or a very small fraction of the indeterminable room, was used by directors, accounts and  executives. T.  and  A.  chose two desks between those people but not next to each other as I used to know them. Those people were mainly women amongst which two were most active. There were no partitions, cubicles or walls to separate the cohabiting departments of the same enterprise. No, this was not a newspaper agency, was a new media software house.

The noise… There was a noise of constant intensity filling up the space. It never oscillated. It sat at a level impossible to neither accept or to reject. It was so that you could just about hear the person addressing you,  a muffled hum you could get used to, in time, as everyone there seemed to have.

As it was the first day of my return, T. greeted me with a friendly businessy smile.  I smiled back wondering if it was a heartfelt greeting as when almost-friends  meet after many years. Hard to tell. I gladly accepted the smile and dismissed any seed of doubt. A firm handshake and a brief chat standing by the entrance led to a walk through the short corridor and into the wareoffice.  Once there T. walked elegantly back to his desk rounded by busy people. I was now standing alone on an empty spot where I could diagonally watch the entire space.

A.’s desk was facing the tele-sale crowd in a classroom-like layout. Himself was having an intense conversation on the
phone. The moment I blinked he snapped up and shouted toward everyone in the room but I could not hear what. As result, the engulfing noise faded out. A. sat back in his chair and resumed his conversation, elbows resting on the
desk, his chin lowered and the receiver fencing his mouth.

My eyes were swiping the room looking for any area that would indicate the development team camp. No such indices. I started walking toward the darker part of the office. The space around the enterprise seemed to
expand and contract as I walked toward and away from its set-up. After a short while I reached the back of the wareoffice whose walls of MDF (Medium density fibreboard) had two openings cut in them. It was very quiet here. The telesale people disappeared behind me. Each opening indicated that on the other side of the wall there is plenty of light and the two rooms could have very large windows. Neither cut had door and through the one on the left I could see that the room was actually a toilet with sparkling white enamel sinks glinting in the white light. I turned and walked toward the other opening. This was covered negligently with the rectangular MDF board once part of the wall, now hanging in one nail above the upper edge of the cut. Light was spilling out through the gaps created by the incongruity of its position. Voices of men could be heard inside. It must have been the developers’s room. By now I was standing in front of the loose panel watching the fringe of light and wondered why T. and A. didn’t choose it for their office, a far better option than the poorly lit and noisy wareoffice. 

My train of thoughts was suddenly interrupted by the realisation that I could not work here. When I told T. that I cannot work because I haven’t given my month notice on the other job, I  read repugnance. The red haired woman leaned over her desk and shouted something at me but again, all I could hear was the levelled noise of work.

Cat timp poti ignora o curte cu piatra sub talpi, un „capac” gri deasupra si păreți de sticla de jur impreujur? Sau altfel spus, cat timp poti ignora jumatatea goala a paharului?

„Cioo-banaa-su-luui ii plaace sus la munte, sus la munte la izvoor.”

Work yard

Office view I

Gata, Lunea a cazut pe locul doi!

Joia i-a luat locul si m-a gasit descoperit gata-gata sa-mi pierd echilibrul. In virtutea inertiei repet mutarea. Luni, marti, miercuri. Joi! Si ei vor sa ies la pensie aproape de 70!? O gluma!  Nu cred ca mai rezist pana atunci. Dar stai asa, pensia ramane blocata.  Oricum pierd…

Nu cred ca sunt pe drumul cel bun. Ah da, mai e si Vineri. Oare mai poat schimba ceva? Vreau si eu sa incep saptamana Marti si Vineri sa joc golf.


Office view I
Office view II



Aseară, 28 Feb, pe una din scenele centrului de artă și cultură Bozar a avut loc spectacolul de improvizație  „Caramitru, Mălăele, câte-n lună și în stele” susținut de Horațiu Mălăele și Ion Caramitru, acompaniați de violoncelistul-solist Adrian Naidin. Amintiri plăcute m-au atins când am auzit că marele Caramitru, actorul cheie al revoluției televizate, va recita din nou pe o scenă din apropiere. Talentatul Mălăele mă lăsa rece pe vremuri. Nu-i înțelegeam rostul stilului său cinic aproape englezesc. Nefăcându-se popular prin abordarea unor roluri care cer patosul lingușitor ce dă bine în spațiul sentimentalist mioritic, Mălăele nu a devenit celebru. E celebru!


Sala, cu rânduri de la A la Z, fiecare cu câte 20 de fotolii și loc suficient pentru picioare, a fost aproape plină. Cupluri, grupuri de prieteni, grupuri de colegi și vreo doi sau trei veniți singuri. Am avut bilet pe Q20, la margine. Am făcut rezervarea pe web dar, ca orice lucru franțuzesc, grandios și superficial, nu am avut posibilitatea de a vedea locul, așa că l-am luat pe „întuneric”. Totuși, acel loc la margine care a costat 28 de euro mi-a oferit avantajul că am a putut ține aparatul de fotografiat în aer fără să deranjez pe cineva din spate și să pot pleca repede la căderea cortinei când vulpoiul de Caramitru ne-a trimis acasă în versuri. Tot pe versuri ne-a chemat și mâine seară.

Am sperat să găsesc ceva CD-uri audio cu vocea lui sau poantele lui Mălăele dar standul lor sărac vindea doar două cărți. Spectacolul mi s-a părut subțire iar Caramitru sub așteptări așa că nu am mai rămas la semnarea cărților. Regret puțin. Nu asta a fost motivul principal. Voiam să evit funcționarii publici. M-am ridicat și am plecat când s-au aprins luminile și lumea s-a ridicat să aplaude.

Caramitru m-a dezamăgit de două ori. O dată, stilul său mi s-a părut acum prea „teatral”. Mi-a dat impresia că nu a renunțat la Hamlet când de fapt nu era necesar. Și a doua oară, când ne-a cerut să nu mai filmăm că-i deranjează. Nu a zis ce. Erau câțiva cu camere. Probabil lumina blitzurilor flămânde de imortalizare. (Îmi vin în minte cuvintele maestrului Cioran: „La noi, nimic nu se păstrează. Totul dispare fără urmă”). Trebuie să-i dau crezare pentru că nu am stat niciodată orbit în lumina reflectoarelor . Iluminatul disproporționat al sălii îi ținea pe ei în prea multa lumină iar pe noi, spectatorii, în întuneric.  Au cerut mai multă lumină să ne vadă și pe noi la față, cei care „stăm ca la teatru”. Dorința le-a fost îndeplinită doar pe jumătate. Atât s-a putut.

„Asta e!” (tot din repertoriul lui Mălă)

Mălăele a fost genial prin stilul lui ce nu ține pasul timpurilor. El e cu un pas înaintea lor.

Am avut un trecut de rahat. Avem un prezent de rahat. Bine că nu avem nici un viitor!” (Altul care și-a dat seama! Celălalt a fost marele C.!).

„Pe malul mării erau un bărbat și o fată mare. Până seara a rămas mare doar marea.” (Mălă.)


Adică îmi pot imagina show-ul fără Caramitru da’ fără Mălăele nu! Contrastul dorit a fost bine realizat. Umor (Mălăele) și patimă (Caramitru) au produs un show de calitate dar l-am primit ca pe o cină zgârcită. De ce să eufemizez situația? Câte-n Lună și în Stele mi s-a părut un univers prea restrâns. Tematica showului a fost abordată cu aceeași predictibilitate plictisitoare tipic româneasca. Femeia, timpurile odioase, vremurile actuale, părăsirea plaiului natal și dorul de neam. Nervul și zvâcnirile artiștilor îndreptate către aceeași perpetuare ancestrală a fatalismului românesc.  Auditoriul cred că s-a putut lesne identifica cu poeziile recitate, gagurile spuse și „ doinele” auzite. Umorul, dacă ar fi lipsit,  impresia ar fi fost una „de rahat”, parafrazându-l pe Mălăele.

La intrare, în lobby, am găsit ceva cunoscuți, funcționari publici, care păreau foarte preocupați de lumea care tot sosea. M-am desprins repede de ei și m-am dus să-mi las haina la garderoba unde am întâlnit alte fețe, la fel de grave, și care mi-au dat de gândit. De ce au românii, chiar și cei care trăiesc cinstit,  aerul că se simt vinovați de ceva? Să fi greșit Cioran titlul Ispitei?

(Nota: Îmi cer scuze pentru calitatea slabă a fotografiilor dar aparatul meu modest nu funcționează pe semi întuneric.)

Fără bunuri

februarie 27, 2013

Sărac, şi indignat pe deasupra. Născut într-un arbore de esenţă moale, perpetuez status-quo-ul. Fac în continuare ce-am învăţat că trebuie făcut. Nu e bine. Ştiu şi nu fac nimic. Gândul că nu stiu ce trebuie făcut mă satisface. Nu scormonesc. Merg aşa. Plămădit cum sânt, prefer complacerea. Îmi este aproape imposibil să stau de-a curmezişul. Am tot ce-mi trebuie, chiar prea mult, atât cât trăiesc. Urmaşii mei să facă la fel! Să servească în continuare cu ora pentru că eu n-am clădit nimic pentru ei. Nu am jurat loialitate bunicilor şi părinţilor sau pentru ce-a fost al nostru. Am jurat în schimb loialitate eOnului, Romtelecom’ului, Nokiei, Orangeului, Marlboroului… Ele îmi sânt acum înaintaşii. Si urmaşii. Se poate face ceva pentru a slăbi condamnarea propusă la naştere? Bunicii au crezut într-o idee. N-au crezut în proprietate. Au predat-o şi au preferat să aibă statul grijă de ei. La umbra grămezii se trăieşte uşor. Nu-i condamn pentru ca nu e cazul lor, doar constat. E rândul meu să întorc situaţia. Eu nu cred decât în ce am. În mâini şi-n cap. Luaţi-le şi nu veţi mai fi serviţi!