shopping

februarie 7, 2016

 

365-2016-038_red-skirt-madou_FUJI4871

Duminica 7 feb ’16 – Bruxelles

As fi ramas mai detasat fata de proiectul meu foto pe care l-am demarat pe 1 Ianuarie printr-o decizie intamplatoare dar exista potential. Nu sunt fotograf, sunt doar un individ care cauta cu vehementa o cale si mai directa de a se exprima. Pascal Bruckner zicea ca scrie ca sa continue sa existe. Eu fac poze ca sa spun ce nu voi scrie.

Reclame

It is a communal garden which no one uses really. To me she is an oasis in the polluted Brussels and to what resides on the other side of the building. She is one reason I haven’t moved somewhere else yet.

My garden in Brussels

My garden in Brussels

 

Tzitzi din gradina

 

 

Pentru că-i Vineri…

Mi se pare cel puțin ciudată rutina Poliției din Bruxelles să umble din ușă-n ușă să verifice locatarii.

Am exagerat ușor formularea ca să subliniez acest concept legal. Nu cred că sună la ușă. Probabil verifică dacă numele de pe listele evidenței populației corespund cu cele afișate pe etichetele soneriilor la intrarea în clădire. Nu știu nici dacă ăsta e un exercitiu de rutină sau poliția caută pe cineva anume. Cert e că aruncând întâmplător ochii pe fereastră, am surprins această activitate de două ori în decursul a câtorva luni. Ultima oară s-a întâmplat chiar săptămana asta, Miercuri, pe la orele amiezii.

În Belgia , pentru a-și intra pe deplin în drepturile (și obligațiile) cetățenesti, noii sosiți trebuie să se declare la Poliție. Și la Politie! Pentru că Comuna cere să treci pe la ea mai întâi.

Într-un stat liber, mie mi se pare o măsură cel puțin înjositoare dacă nu chiar abuzivă. Cred că e și cam târzie dacă ai scăpat nu numai criminalitatea dar și imigrația de sub control.

România, nu deveni o Belgie!  Asta nu-i ideea mea ci a lui Eminescu. Eu doar asist la repetarea istoriei. (A se vedea Mihai Eminescu, lucrările jurnalistice. Dacă-mi amintesc bine  Statul: Funcțiile și misiunea sa.)

Pentru mine nu ar fi primul aspect negativ în ceea ce privește Poliția belgiană. Fumatul pe stradă în timpul serviciului, blocarea circulației într-un mod cam macho  pentru a purta o conversație șoferescă, de la geam la geam, nu-i conferă o imagine prea măgulitoare. Dar să nu generalizez. Poate în alte zone decât ale Bruxelului poliția își păstreaza demnitatea și ține la imaginea ei.

Dacă tot au intrat în balon, nu pot să nu remarc costumul lor tip salopetă de un albastru muncitoresc și faptul că vestele portocaliu fosforescent pe care le poartă cei de la Circulație sânt îmbrăcate în Anglia de măturători. Dar la cât de mizerabile găsesc străzile Bruxelului, aș propune  salopeta  ca uniformă de oraș. Aici includ și dalele de piatră, adevărate capcane sub care se adună apa și în care, dacă ai norocul să calci cu dreptul, te-ai udat pe tot stângul. Includ și colturile de stradă unde găsești câte unul care se pișă pe sau între containerele de reciclare. (De-acum voi face poze!) Nu mai spun nimic despre scăpăul întins pe trotuare și a cărui masă îl face greu de catalogat. Treci mai departe respingând ideea că ar putea fi a unui biped… Ah, tocmai s-a deschis o ușă! Un cățelus a țâșnit afară și-și caută impacientat o porțiune de trotuar nefolosită.

Știi, uneori parcă i se potrivește… Orașul Pișoar. Ghici care-i unul dintre cele mai vizitate puncte de atracție ale orașului? Băiețelul care face pipi.

La o biserică în centru am văzut amenajat pe unul din pereții exteriori un pișoar. O soluție ieftină oferită enoriașilor prezentată ca atracție în pliantele turistice.

În unele garaje publice, colțurile mai întunecate s-au transformat în adevărate saline cu miros înțepător. Aici, pereții prezintă liniile filoanelor de sare marcate după statura nesimțiților.

Nu știu cum am ajuns de la poliție la pipi dar veniți și vedeți! Apoi plecați, că nu învingeți decât amărăciunea că trăiți într-o țară unde câinii se ușurează la tufă.

Agent de politie belgiana

(Trebuie să spăl puțin geamurile că încep să nu mai iasă pozele.)

Demonstranti

Demonstranti

Demonstranti pe strazi

Demonstranti pe strazi

Demonstranti in ploaie

Demonstranti in ploaie

Demonstranti la Ministerul Finantelor Bruxelles

Demonstranti la Ministerul Finantelor Bruxelles

Paşii prin zăpadă

ianuarie 20, 2013

Pe bună dreptate, iarna inspiră! Dezgheaţă spiritul. Aşa că, voi scrie şi eu din colţul meu de stradă două rânduri. Poate trei.

Iarna pe strada mea

Iarna pe strada mea

Pisica, mult mai meditivă în ultimul timp, a sesizat căldura radiatorului vechi, din fontă, de sub geam şi s-a aşezat la pervaz să privească zăpada care se aşterne, se aşterne, se aşterne şi nu se mai opreşte. Vecinii, fie mai harnici, fie mai grijulii, fie împinşi de la spate, au ieşit la curăţat trotuarul. Le (eu şi pisica) studiam activitatea.

După cinci minute, trotuarul de vis-a-vis devenise negru. Contrastul aproape că stârnea repulsie. Al meu era alb cu urme de paşi răzleţi: 35, 37, 28, 42, 43 (da, ar putea servi ca numere la loterie, nu numai numere la pantofi) şi două urme ale vreounei sănii sau valize pe rotile.

Poate ar trebui să ieşi si tu la deszăpezit! m-a mustrat uşor conştiinţa. Nu există mână de bărbat în casa asta!? M-am gândit puţin la bătrânul care, într-o zi de iarnă, va ieşi pe trotuarele înzăpezite pentru o sticlă de lapte… Nu! am preferat să răspund, neinteresându-mă stropul de pe manşeta ego-ului, sfidând singurătatea bătrâneţilor. Prefer trotuarul alb! Astfel, lumea nu-şi va mai toci tocurile şi nu-şi va mai sufla nasul pe trotuarul din faţa geamului meu, preferând trotuarul curat, trotuarul safe. M-am înşelat! Alte cinci minute şi am observat că lumea preferă paşii prin zăpadă. Mă bucur că nu am ieşit.

chat de Bruxelles I

noiembrie 25, 2012

Într-o după amiază târzie de Octombrie, pe când uşa de la grădină era deschisă  pentru a lăsa fumul de grătar să se amestece cu aerul oraşului, o pisică tigrată cu ochi verzi, mustăţi lungi şi patru şosete albe asortate, adulmeca un eventual ospăţ. Aşezată cuviincios pe ultima treaptă, doar nasul îi trecea linia pragului. Şi-l ridica din când în când în diferite direcţii, adulmecând în special aerul cald care purta cu el deliciul fripturii. Atunci îi puteam admira plastronul şi fularul alb, ce urcau discret sub botic, de ziceai că tocmai îşi muiase nasul  în făină. Nu cunoştea terenul iar foamea nu reuşise s-o împingă la acte de curaj. Când am dat cu ochii unul de celălalt, a scos un mieunat lung şi galeş, demonstrându-mi toată duioşenia şi umilinţa de care putea fi în stare la nevoie. M-am bucurat că nu s-a speriat şi m-am retras tiptil, cu gânduri bune, să-i mai caut ceva de mâncare prin frigider. Când m-am întors cu parizerul, s-a speriat şi cu o întorsătură bruscă a sărit pe alee şi a zbughit-o înapoi spre grădină. Când s-a simţit în siguranţă, s-a oprit şi s-a uitat din nou spre mine. Am chemat-o: Pis-pis! dar nimic. Nu ştiu de ce mi-a venit să-i zic ţi-ţi, ţi-ţi! şi s-a arătat interesată, nu ştiu dacă din proverbiala curiozitate sau de sunetul pe care l-am produs. Mai târziu am aflat că pisicile de aici nu înţeleg românescul pisi-pisi. Am botezat-o în toate felurile atunci: Carla, Nuţa, Tina dar Ţiţi i-a rămas numele. Singurul zgomot la care răspundea doar când avea chef. Fiică-mea, la patru ani şi ceva, îi spunea Ţiţina.  Acum mă întreabă: Ce mai face Ţiţina?  Ah, mi-am amintit de ce o numeam Carla!  De la Carla Bruni; asta ascultam când „ne-am cunoscut”, La vie en rose. (Prefer varianta modernă celei clasice a lui Édith Piaf)

I-am lăsat parizerul pe piatra aleii şi am intrat în casă, urmărind de după geam,  graba cu care înşfăca mâncarea.  Nu voiam s-o termine şi să plece înainte de a-i mai da şi altceva.  În timp ce înfuleca, m-am întors repede în bucătărie unde, însoţit de un gând straniu de a o stăpâni , am luat o farfuriuţă cam orfană şi i-am oferit-o plină cu lapte (aveam lapte în casă!).  Deliciu! După ce a lins tot, inclusiv mustăţile-i, a făcut stânga-mprejur şi s-a îndreptat agale spre locul de unde venise …spre tărâmul grădinilor. Urmărind-o plecând, i-am văzut mai bine coada ce-i coborâse odată cu potolirea foamei. Părea mai lungă decât ar fi fost normal şi cred că s-ar fi putut agăţa cu ea de crengi dac-ar fi fost nevoie. Se lăsase seara şi-i desluşeam doar umbra neagră amestecându-se încet cu întunericul grădinii. Alte bucătării îşi începeau activitatea iar ea le cunoştea programul.

Pisica pe pervaz

Mă numesc Ţiţi şi mi-e foame tot timpul.

Acum mâncam şi eu friptura, lăsând mica experienţă de mai devreme să-mi stăpânească gândurile. O fi a cuiva?  Părea totuşi  prea flămândă pentru o pisică cu stăpân. O fi gestantă?  O fi  pierdută? Abandonată nu cred că era… aici lumea nu abandonează animalele. Unde s-o fi dus? Dacă va mai veni, o voi ademeni cu mâncare în casă.

Poate voi mai scrie despre această pisică. Asta în cazul în care problemele, gândurile mai serioase, de importanţă naţională, vor rămâne secundare, ceea ce e posibil; am dovedit-o din plin până acum.