Cand iubeam pijamaua

Septembrie 27, 2015

ghiozdan-sucha-sep-2015

Unii parinti (printre care si eu) traiau cu impresia ca a-ti da copilul la scoala la sapte ani le ofera acestora un atu, atuul de a fi mai precoce, mai maturi, mai stapani pe ei, mai copti decat cei dati la 6 ani. Nu sunt specialist in psihologia copilului dar ca orice parinte imi fac si eu niste ganduri. Aceasta coacere sau maturitate considerata necesara, eu o consider o prea-coacere. Ma uit la copilul meu si fara pretantia ca ar fi mai dotat ca altul, imi face impresia ca la varsta de 7 ani el a depasit de mult inceputul manifestarii a abilitatilor de invatare. Asta nu inseamna ca a pierdut startul. Curiozitatea inocenta se manifesta in continuare dar plictiseala si dezinteresul care survin dupa primele saptamani de viata scolara ma fac sa cred ca sunt rezultatul maturitatii nevalorificate la timp.

In ultimul an de gradinita copilul o lălăie, astfel incat parintelui i se pare cate se poate de oportuna inceperea scolii. Si incepe scoala. Copilul, obisnuit de la gradinita cu lălăiala, o cultiva in continuare. (O fi semanand cu tac-su!) Desi parintii sunt sedusi prea usor de comportamentul imatur al copilului, acesta ar fi capabil de performante scolaricesti de la o varsta mult mai frageda. (Englezii au vrut sa observe asta.) Per total, pana invata sa scrie, sa citeasca si sa socoteasca, copilul o lălăie cativa ani buni. Cei crescuti de bunici nu o lalalie mai mult, tot cam atata. O lălăie in schimb cu fitze.

class-break-sucha-sep-2015Parintii spun ca e mai bine sa mearga la scoala la 7 ani, sa nu-i furi copilaria. Ati vazut copii care uita sa fie copii!? Plictiseala si detasarea pe care el o afiseaza in ultima lui perioada la camin, e un indiciu ca el e rascopt si ar fi trebuit primenit cu ceva cunostinte mai utile mai de devreme. Eu cred ca in perioada 5-7 ani el invata sa se sustraga activitatilor de camin care nu i se mai par prea interesante adica nu-l mai stimuleaza. Dupa o vacanta de 3 luni pe la bunici, copt de-a binelea, el intra in clasa intai fara nici o tragere de inima. Il irita mai ales orarul – primul sau contact cu Sistemul. Viata structurata, pe zile, pe ore, pe sunet de clopotel, actioneaza asupra lui ca o infectie si toata fiinta incepe sa lupte. Ghiozdanul pe care-l poarta spune ca e pregatit pentru aselenizare. Ca printr-o vraja incepe sa-i placa plapuma, sa aiba probleme cu trezitul si nu trece mult pana ce parintele aude primul Nu vreau sa merg la scoala!

 

Anunțuri

Pacient

Decembrie 21, 2014

Grăbi pasul. Ceața criogenică care începea să înfunde oraşul îi reaminti de pactul cu diavolul. Nu trebuia să se îmbolnăvească. Refuza de câțiva ani controalele medicale ce nu făceau decât gaură în economiile agonisite cu sacrificii care uneori i se păreau prosteşti. Trecuse singur prin câteva gripe fără a ceda ispitei de a merge la control. Descoperise că odihna şi regimul dădeau rezultate fără însă riscul efectelor secundare. În orăşelul în care trăia numărase peste patruzeci de farmacii şi-l obseda gândul că populația ar putea fi deja împărțită în doctori şi pacienți. Cu toate riscurile nu se mai dorea pacient căci în cealaltă tabără nici nu-i trecuse prin gând să ajungă vreodată.

Asigurare îi stârnea repulsie. Nimic nu-l mai asigura de nimic. Avea încredere doar în muncă şi economiile pe care şi le făcea. Plata în avans pentru nişte servicii de care nu era sigur că va avea nevoie i se părea o escrocherie. Probabil de aia se şi numesc asigurări, adică plăți pentru ceva nesigur…asigur; asta pentru că omul, din obişnuință, pune răul înainte. Altfel, dincolo de neliniştile provocate de instinctul de conservare se simțea netulburat ca un abis.

Dintr-o neglijență se trezi într-o dimineață cu obrazul căzut. Îl simtea la locul lui dar pleoapa nu se mai închidea şi nu-şi mai putea țuguia buzele. Gestul de a face cu ochiul nu i-a plăcut niciodată dar ar fi vrut să poată fluiera. Vorbea uşor stâlcit iar gura i se aduna într-o parte, ca lui Rocky când o striga din ring pe Adrianne. După cinci zile în care nu prea s-a arătat la față, a cedat insistențelor familiei de a merge la un control pe fondul temerilor vreunui accident vascular. În urmă cu exact două luni îşi trase o cracă uscată de păr în cap.

Cetățean străin cu asigurare europeană de stat, număra acum orele pe holul de la Urgențe. În cele patru ore de aşteptare observă că bătrânii cu insuficiență de orişicare, unii cu diafragma inflamată zguduiți zdravăn de sughițuri, gravidele şi adolescenți cu membre rupte aveau întâietate. Nu-l putea acuza de nimic pe medicul de gardă care stabilea prioritățile după criterii care-i scăpau. Doar de rasism. Poate nu aveau specialist la acea oră.. Se simțea  vinovat înăfțişâdu-se la urgențe pentru a evita un control care i-ar fi lichidat subzistenta pentru două săptămâni. Aproape convins că era doar un curent, îşi luă inima în dinți şi plecă.

Așa

Octombrie 15, 2013

9:40am Dacă nu mai vrei să fii așa

Nu mai fă așa:

Nu mai vorbi așa,

Nu te mai îmbrăca așa,

Nu mai mânca așa,

Nu mai asculta așa,

Nu mai cumpăra așa,

Nu mai gândi așa.

Ai să rămâi singur.

 
 

La plăcinte-napoi!

Februarie 20, 2013

Despre eficienţa cu care englezii îşi exercită tacit voinţa.

2005, Croydon.

Plimbarea spre servici se termina de obicei la patiseria amplasată convenient lângă clădirea unde lucram. Era singura din zonă iar plăcintele, în special cele cu mere şi scorţişoară, erau gustoase însă atitudinea vânzătoarelor era sub orice critică. Toate fuseseră alese pe sprânceană şi instruite să respingă (Da, se poate şi în Anglia – ţară a serviciilor.). Buna dispoziţie cu care intram în magazin făcea instantaneu combustie în faţa halatului bej. O fi persoana mea? mă gândeam. Or fi aparţinând vreunei grupări de extremă dreapta şi mă simt străin? Ce fac? Cedez sau nu cedez aversiunii de după tejghea? Comerciantele de aluat îmi strică dimineţile şi va trebui să îmi fac pacheţel de cu seară sau să caut alt loc, mi-am zis. Ajunsesem să detest situaţia dar fără alte posibilităţi la îndemână, mă îndreptam mecanic către acel shop. Evident, stomacul dicta direcţia.

Într-o zi discutam cu Tim, un coleg, situaţia. M-am mai liniştit să aud că nu eram singurul care trăia această traumă şi am exclus astfel posiblitatea obârşiei străineşti. În schimb el, senin, fără nici un resentiment, zâmbind chiar, mi-a spus că renunţase de mult să mai intre în acel magazin. „Terry doesn’t go there either! And for the same reason.” mi-a zis. Nu l-am mai întrebat cum îşi potolea foamea de dimineaţă. Găsise o modalitate şi oricare ar fi fost aceea nu mai conta. Important era faptul că voinţa de a respecta principiul conservării unui anumit standard a învins chemarea pentru confort. Își recâștigase demnitatea! M-am gândit că poate şi în acest aspect constă diferenţa între naţii; în a poseda sau nu capacitatea de a da prioritate principiului în faţa porinirilor primare. Dacă toţi ar urma această cale de a spune Nu!, chiar și legat de o plăcintă pentru început, precis se va schimba ceva şi în patiseria noastră. Precis vânzătoarele îşi vor recăpăta amabilitatea, feţele lor înseninate din te miri ce, te vor face să-ţi fie drag să le cumperi din nou plăcintele. Plimbările de dimineață spre serviciu vor rămâne doar continuări ale unui vis frumos.

Am urmat exemplul englezesc. Am renunţat să mai intru în patiserie şi am căutat alternative. Shop-ul a mai funcţionat dar competiţia şi-a spus cuvântul. Nu foarte târziu, la câteva numere mai jos pe stradă, şi-a făcut apariţia Cafe Tresor, un loc minunat care a reglat conturile. Croisante calde cu gem, sandwich-uri, ceai, cafea şi biscuiţi din abundenţă. „Agonia” renunţării la o plăcintă obţinută confortabil dar înjositor s-a meritat!

Demonstranti

Demonstranti

Demonstranti pe strazi

Demonstranti pe strazi

Demonstranti in ploaie

Demonstranti in ploaie

Demonstranti la Ministerul Finantelor Bruxelles

Demonstranti la Ministerul Finantelor Bruxelles

Paşii prin zăpadă

Ianuarie 20, 2013

Pe bună dreptate, iarna inspiră! Dezgheaţă spiritul. Aşa că, voi scrie şi eu din colţul meu de stradă două rânduri. Poate trei.

Iarna pe strada mea

Iarna pe strada mea

Pisica, mult mai meditivă în ultimul timp, a sesizat căldura radiatorului vechi, din fontă, de sub geam şi s-a aşezat la pervaz să privească zăpada care se aşterne, se aşterne, se aşterne şi nu se mai opreşte. Vecinii, fie mai harnici, fie mai grijulii, fie împinşi de la spate, au ieşit la curăţat trotuarul. Le (eu şi pisica) studiam activitatea.

După cinci minute, trotuarul de vis-a-vis devenise negru. Contrastul aproape că stârnea repulsie. Al meu era alb cu urme de paşi răzleţi: 35, 37, 28, 42, 43 (da, ar putea servi ca numere la loterie, nu numai numere la pantofi) şi două urme ale vreounei sănii sau valize pe rotile.

Poate ar trebui să ieşi si tu la deszăpezit! m-a mustrat uşor conştiinţa. Nu există mână de bărbat în casa asta!? M-am gândit puţin la bătrânul care, într-o zi de iarnă, va ieşi pe trotuarele înzăpezite pentru o sticlă de lapte… Nu! am preferat să răspund, neinteresându-mă stropul de pe manşeta ego-ului, sfidând singurătatea bătrâneţilor. Prefer trotuarul alb! Astfel, lumea nu-şi va mai toci tocurile şi nu-şi va mai sufla nasul pe trotuarul din faţa geamului meu, preferând trotuarul curat, trotuarul safe. M-am înşelat! Alte cinci minute şi am observat că lumea preferă paşii prin zăpadă. Mă bucur că nu am ieşit.

Între două lumi

Ianuarie 7, 2013

Aseară m-am întors acasă…

Găsesc puţin ciudat acest sentiment de după vacanţă. Deja mă gândesc la următoarea şi la distanţa în clipe până la ea şi îmi dau seama că raritatea lui, a sentimentului de după, e regretabilă… Seamănă oarecum cu cel de după o petrecere dar fără durerea de cap. Probabil beatitudinea, light-headedness-ul sunt la fel. Trezit de mirosul cafelei şi nu de alarma ceasului deşteptător, te găseşti între două lumi: cea a posibilităţilor neîncercate şi cea a stării de fapt. Descoperirea altor oameni, altor locuri îţi recrutează cumva gândurile spre vise şi proiecte uitate sau abandonate.

Ajutat de această stare, azi ar fi trebuit să merg la servici dar am rămas acasă. Am luat această decizie când a sunat ceasul. În orice alte împrejurări, aceeaşi subminare a rutinei datoriei mi-ar fi provocat stări de inutilitate sau chiar de vinovăţie dar azi sunt detaşat de noţiunea de Zi aşa cum e şi pisica. Azi îmi permit să fiu nesimţit de nepăsător şi să rămân imun la atacurile pe care mi le pregăteşte conştiinţa. Nu mi-e frică! Am găsit şi o modalitate eficientă de a le preveni. Voi face curat prin sertare şi mă voi juca cu întrebarea : Ce-ar fi dacă…? Cred totuşi că mă ajută şi scrisul. Atributele sale introspective îmi conferă acel scut pe care l-am mai menţionat. Oare cât de liniştit ai putea deveni la un examen de contabilitate scriind în loc, o poezie?

Azi imi pasă doar visele mele si mă las purtat de ele…

PS: Iniţial am numit acest post Azi nu-mi pasă!

Băiatul cel rău

Decembrie 2, 2012

Datorită meseriei, astăzi ar trebui să studiez nişte materiale tehnice. Asta ar fi trebuit să fac şi ieri. De fapt, de vreo săptămană tot asta ar fi trebuit să fac. Materialul stă pregătit pe masă. A stat o perioadă şi mai aproape de mine, pe canapea dar am reuşit să-l evit cu succes. Desigur, nu fără oarecari dojeni de conştiinţă. Staţi liniştiţi, totul e sub control! situaţia nu e Ah, tre să merg la baie da îmi place filmul! Neh, e timp. Dar felul în care am fost programaţi de mici, îmi tot împungea ca un profesor nevăzut, conştiinţa. Aşadar, conflict total cu natura atehnică a sufletului meu şi atitutdinea zenistă „mai putin. mai usor” cu care am fost „dotat” de la natură. De multe ori stau şi mă intreb cum am ajuns inginer, când toate celule mele moldoveneşti strigau: Huoo Ăăi! Şi tot eu le răspundeam: Staţi bre, că asta nu-i enjinerie di cari ştiţi voi cu fiari şi cu murdării. Asta-i enjinerie softuer! Sof-Where!? Nu bre! Soft-Ware. Adică niştii sculii fărâ greutăţi, fărâ masâ, virtualii multii dintri elii. Uşurelii, delicatii, aşa cum voia mama pentru băietu ei. Tăt un fel di artâ, di literaturâ, di creaţiii, numa’ câ nu scrii poiezii, şi scrii cu clapii, nu cu creionu’. Biinii, cââ, … matmatica tot peceul o faşii! Mă rog, explicaţia a fost acceptată dar eu tot mulţumit nu sunt. De când au început să mă preocupe mai mult problemele omului decât cele ale calculatorului, mă tot gândesc: De ce să fac eu ceva împotriva celulelor? În loc să fac ce nu-mi place, o să fac tocmai ce-mi place! Aţi înţeles?! Numai ce-mi place! O să se supere mama, da n-am ce-i face! O să-i recomand deocamdată două filme (că deh, mai învaţă omu’ şi lucruri bune din filme), poate înţelege şi ea măcar aşa de pe ecran, că tot practică cu ardoare religia naţională „Televizorule, icoană sfântă!” dacă nu din viaţă. Deşi, poate la vârsta ei cunoaşte deja şi poate e mai bine s-o las in pace, aşa cum e, cu credinţa ei. Habar n-am.

Cum din ciclul clichee am extras speranţa moare ultima, o să fac totuşi recomandarea celor două filme şi a scenelor care şi-au găsit loc prielnic în fiinţa mea. Titlurile şi textul sunt uşor de dibuit aşa că nu mai traduc.

The Waterboy – „What mama won’t know, won’t hurt mama!”

Dead Poets Society. Ştiam că mi-am notat undeva cele spuse de Robin Williams, în rolul profului de universitate, dar nu mai găsesc hârtia (sigur o găsesc dupa ce postez). O să redau pasajul din amintiri dar voi veţi prinde ideea şi sper că veţi căuta filmul în cazul în care nu l-aţi vizionat deja. Merită văzut cap-coadă, nu doar pentru această secvenţă:

Why are we here for!? Why do we exist? Why do we write poetry? All disciplines like maths, physics, medicine are useful and interesting but they are only to sustain life. Beauty, love, passion are the reasons we are here for!” Brilliant! Bravoo! Thank you very much!

(Mama, ce mişto-i sa scrii fara diacritici! Problema e că, fara ele nu puteam să vă transmit, puţin exagerat ce-i drept, accentul meu sexy.)

PS:

Vorbind cele de mai sus, mi-am adus aminte de profu online. Un om deosebit, care merită menţionat mai des, nu doar aici la post-scriptum. Îi urmăresc câteodată lecţiile de matematică online (lecţii de şcoală generală, bazele matematicii), afară, la stupăria lui, cu dealurile din preajmă martore ale anotimpului de atunci şi parcă m-aş apuca să-mi umplu golurile. Aşa, pe-ndelete, buchisit, de la clasa a-V-a. Lecţiile lui mi-aduc aminte de-o grădină antică, unde, o mână de elevi discipoli, viitori politicieni, împăraţi, studiau filozofia. Cu el, această disciplină căreia Cioran îi atribuie virtutea unei totale lipse de vanitate, poţi găsi ceva sublim. Din păcate, pentru cei ca mine, mai grei de cap sau mai cu frică de zbirii autorităţii promovaţi de regimul comunist (Cred că mi-ar fi plăcut sa fiu un golan fără frică!), a fost o sperietoare. Sau poate nu! Celulele ar fi ales, încurajate chiar de această sperietoare, să-şi urmeze calea. Nu ştiu… Poate cam târziu dar mai caut răspunsuri.

mi-am dat demisia

Octombrie 19, 2012

Nu sunt extraordinar la ceea ce fac dar se pare că iese treaba și oamenii mă vor. Astfel, după un timp, mă văd nevoit să plec singur în căutarea altor proiecte mai stimulative, ca nu cumva apatia și dezinteresul să-şi facă apariţia. Uneori aş fi preferat concedierea. E mai uşor când nu trebuie să trăieşti şi cu presiunea responsabilităţii unei decizii considerată cel puţin îndrăzneaţă dacă nu deplasată. Sunt acolo unde se cere, inima fiindu-mi cu totul aiurea. Astfel dezbinat nu rezişti o cursă prea lungă, eforturile luând aspectul unor convulsii – întruchipare a unui spirit înşelat.

Nici monotonia agonizantă a unei curse fără final nu e de preferat. Lipsa unei perspective autentice mi s-a oferit cu fiecare slujbă plătită. Naiv, influenţat, sedus, am subscris unui sistem (unicul!?) ale cărui valori au menirea de a submina pornirile sufleteşti, înclinaţia, chemarea, pasiunea. Circumstanţele trecutului mi-au dictat, din lipsa unor repere alternative, viitorul. O teamă perversă de alunecare spre excluziune și sărăcie dă naştere unui soi de aspiraţii josnice care ascund sub masca progresului și poftelor intelectuale, tânjirea după confort.

Îmi revizuiesc trecuturile şi dezgrop pasiuni abandonate prin gările destinului. Sau nu descopăr nimic şi caut mai departe. Cred că nu mă voi linişti decât atunci când voi face doar ce simt eu că e important, nu ce zic alţii că e, chiar şi cu riscul unui probabil faliment.

Cum am putea face o alegere mai potrivită de timpuriu, când nu ştim mai nimic despre acolo unde vrem să intrăm cu atâta îndărătnicie? Şcoala nu a reuşit să-mi lumineze calea profesiilor, fiecare cu avantajele şi dezavantajele ei. Nici părinţii. Cine-ar trebui s-o facă la acea vârstă fragedă? Poate intenţionat am fost lăsaţi în pace, pentru a ne urma înclinaţiile în mod natural. Dar fără o îndrumare cinstită însă, spre ce am înclina? Nu-mi rămâne decât să cred că tocmai în asta constă frumuseţea lumii în care trăim: în iniţiativa proprie, în curiozitatea şi libertatea de a descoperi singuri ce ni se potriveşte cel mai bine. În final ar trebui să existe măcar satisfactia afirmaţiei: „Cel puţin a fost alegerea mea! Intr-adevăr a mea!”

Nu mă mai abat prea mult de la subiect şi revin la demisia mea. Aşa cum o cereau împrejurările demisia a fost scrisă în engleză dar o redau aici în româneşte. Traducând varianta oficială în limba română  am alunecat  involuntar  şi către o versiune ne-oficială care, în momentele de faţă, îmi este mai de folos decât cliché-ul cerut de cea oficială.

Le redau pe ambele mai jos.

Varianta oficială:

Stimată D-nă,

Vă adresez această scrisoare pentru a vă comunica intenţia mea de a întrerupe contractul de muncă pe care l-am semnat în 2010. Doresc să subliniez că factorul care a determinat luarea acestei decizii ţine întru-totul de aspecte şi priorităţi familiale.

Vă pot informa că am avut ocazia să contribui la acest proiect prin cunoştinţele dobândite de-a lungul carierei mele iar prin complexitatea lui mi-a oferit condiţiile pentu a asimila în continuare cunoştinţe noi. Colectivul în care am lucrat s-a dovedit de un profesionalism exemplar şi în pofida diferenţelor culturale, obiectivul comun a fost îndeplinit cu success.

Îmi doresc ca această decizie, oarecum spontană în aparentă, dar care respectă pe deplin obligatiile contractuale, să nu afecteze în nici un fel activitatea dumneavoastră imediată sau o potenţială colaborare între firmele noastre în viitorul apropiat. Vă invit să îmi comunicaţi negreşit dacă această decizie afectează prin natura ei interesele organizaţiei dumneavoastră, pentru o eventuală reajustare avantajoasă ambelor părţi, ai termenilor contractuali.

Cu speranţa unei colaborări viitoare cel puţin la fel de productive, vă mulţumesc pentru această oportunitate şi vă doresc mult success în activitatea dumneavoastră.

Cu respect,

T.

Varianta ne-oficială:

Dragă D-nă,

Vă adresez această scrisoare pentru a vă comunica intenţia mea de a întrerupe contractul de muncă pe care l-am semnat împreună în 2010. Doresc să subliniez că motivul acestei demisii îl constituie tocmai faptul că, după aproape trei ani de muncă mai asiduă la început şi mai lejera spre sfârsit, nu mai găsesc nici energia, nici motivatia şi nici satisfacţia necesara pentru a continua. Nu ştiu dacă o creştere a salariului mi-ar schimba decizia.  Există şi un anume disconfort în mediul de lucru, cauzat de porniri ranchiunoase caracterisitice lucrătorilor de birou afectaţi de intelectualism.

Gradul ridicat al incertitudinii, modificarea frecventă a cerinţelor şi ne-coordonarea activitătilor datorită lipsei unui manager de proiect, nu ar constitui o problemă majoră pentru că ştiu să mă adaptez (aşa cum am fost educat), însă faptul că pedalez de ani buni în direcţie opusă inimii, începe să mă îngrijoreze. Într-un access de onestitate brutală, vreau să vă spun că munca pe care o fac nu-mă-mai-pa-si-o-nea-ză! Îmi mănancă nervii şi îmi omoară ochii. Nu mai am răbdarea şi nici indiferența necesară faptului că iau forma scaunului timp de opt ore în fiecare zi şi că în fiecare an îmi schimb dioptriile ochelarilor. Aştept momentul când nu voi mai trebui s-o fac pentru a-mi câştiga existenţa, momentul când ea va fi devenit doar o activitate duminicală. Mă îngrijorează unidirecţionalitatea în care mă afund. A face aceeaşi muncă toată viaţa mi se pare la fel de insuportabilă ca şi ideea de condamnării la muncă silnică. Mai e şi munca în colectiv care pezintă o anumită vulgaritate. Acolo se poate vedea bruta.

Trebuie să recunosc că îmi vine greu când mă gândesc că va trebui să renunţ la salariul şi confortul pe care mi-l asigură acest servici dar nu sunt la prima faptă de acest gen şi stiu că soarta aşeaza lucrurile întotdeauna cu folos. Aş dori totuşi să îmi las o portiţă de colaborare cu dumneavoastră deschisă, în caz că planurile mele de viitor nu se vor materializa. Am multe temeri şi incertitudini pe care sper să le risipesc prin succesul acţiunilor mele viitoare.

De asemenea, nu aş dori să vă schimbaţi părerea despre mine în urma acestei decizii spontane de care încă mă îndoiesc şi sper ca atunci când vom mai avea nevoie unul de celălalt să colaborăm la fel de bine.

Aştept în următoarele zile, când efervescenţa faptei se va fi consumat, întâlnirea cu acea dulce nepăsare ce urmează resemnării în faţa ireversibilului.

Cu speranţa că nevoia unei colaborări viitoare nu-şi va mai afla rostul, vă urez mult success în activitatea dumneavoastră.

Acelaşi,

T.