aprecieri

Martie 30, 2016

Chiar daca avem nasurile infundate, la Jurnal de Cafenea apreciem in continuare mirosul de cafea si rasaritul soarelui.

Ii spuneam unei persoane apropiate ca m’as lasa de blog dar nu mi-am dat seama ca e mai greu decat m-as lasa de fumat.

Anunțuri

buzz

Decembrie 3, 2015

..liniştea care ne desparte, care ajută a ne-nchide lumii. O linişte care nu ne mai uneşte.. Liniştea a devenit nelinişte.

Avem nevoie de acel sunet îndulcit de rost şi întâmplare, acel zumzet care nu dă niciodată în zarvă. Un buzz al bucuriei de a fi aici, acum.

(şi n-am vrut niciodată să fiu preot)

 

Libertate

Mai 7, 2015

Libertatea o găseşti printre lucrurile pe care trebuie să le faci. Acele momente ne definesc destinul.
Tu cum le folosesti?

Macaz de cale ferata (rail switch)

Cosmopolitism

Iulie 27, 2014

La părculeț,

Prietenii de-o zi.

Nisip în ochi.

 

Anul ăsta vom aștepta primăvara împreună, eu și grădina mea care m-a așteptat în fiecare zi, în fiecare an, fără să mă întrebe de ce am întârziat sau de ce n-am venit. Grădina care-mi cunoaște pașii și mă va lăsa să-i calc veșnicia. Mă voi întinde pe pământul ei neprihănit, îi voi privi florile de măr și-i voi asculta șoaptele firelor de iarbă aplecate în bătaia unui vânt nou, fire pe care cândva le-am urât.

masa-in-gradina-bw

Așa

Octombrie 15, 2013

9:40am Dacă nu mai vrei să fii așa

Nu mai fă așa:

Nu mai vorbi așa,

Nu te mai îmbrăca așa,

Nu mai mânca așa,

Nu mai asculta așa,

Nu mai cumpăra așa,

Nu mai gândi așa.

Ai să rămâi singur.

 
 

Gata, Lunea a cazut pe locul doi!

Joia i-a luat locul si m-a gasit descoperit gata-gata sa-mi pierd echilibrul. In virtutea inertiei repet mutarea. Luni, marti, miercuri. Joi! Si ei vor sa ies la pensie aproape de 70!? O gluma!  Nu cred ca mai rezist pana atunci. Dar stai asa, pensia ramane blocata.  Oricum pierd…

Nu cred ca sunt pe drumul cel bun. Ah da, mai e si Vineri. Oare mai poat schimba ceva? Vreau si eu sa incep saptamana Marti si Vineri sa joc golf.

 

Office view I
Office view II

 

 

Adio frizerie!

Iulie 11, 2013

Nu m-am mai tuns la frizerie de mai bine de zece ani. (Ati banuit probabil.) Ma tund singur cu masina. Cu numerele doi si trei nu-ti trebuie talent ci doar putina coordonare. Inceputul a fost mai greu; privitul cefei in oglinda dubla imi sabota coordonarea. Dupa cateva sedinte masina se plimba prin par nestingherita. Trecute prin prisma optica a celor doua onglinzi, ochiul, ceafa si masina se intalnesc acum cu precizie.

La 30 am acceptat cu ingrijorare rarirea parului. Dupa cateva tentative patetice de prevenire am acceptat cu stoicism realitatea si am cumparat o masina de tuns. Incurajat si de moda de atunci, am a optat si eu pentru freza deținut. Pentru multi masina de tuns era un moft, pentru mine o necesitate. Mi se parea ca neavand nici un fir de par in cap, constituia cea mai buna metoda de a-mi ascunde chelia ce se contura. In scurt timp m-am pricopsit cu practicalitatea tunsorii zero. Adio frizerie!

Renuntand la frizerie, am pierdut totusi ceva. Am pierdut asteptarea linistita din salon ciopartita de sunetul incisiv al foarfecelor. Lame reci al caror plimbare de la o ureche la alta iti transmit fiori de placere – o placere vecina cu senzualitatea – in toropeala amiezilor de vara. Acele atingeri metalice intrerupte si ele de contactul strict involuntar a degetelor calde ale frizeritei ca o reamintire linistitoare ca esti totusi pe mana unui om. Acest dans de rece si cald in jurul capului ma determina sa asez frizeria undeva pe drumul spre salonul de masaj.  Un loc de vizitat cand cauti pace si confort sau… cand te deranjeaza parul.

Mi s-a facut asa deodata  dor de frizerie si asta-i tot ce mi-am putut aminti.

Dedic această publicare părinților mei despre care

am acum certitudinea că mă citesc. Mi-au spus-o!

Aș da un regat dar nu am. De un cal fac rost mai ușor.

Fără îndoială, alegerea numelor nu-i fapt ușor. Lucrurile se complică și mai mult când acel nume trebuie să fie un domeniu liber pe www sau wordpress dar, nu știu cum se face, varianta care-ți place nu-i niciodată liberă. Altul a gândit-o mai repede ca tine. Iar! Ce poate fi mai deprimant decât imposibilitatea satisfacerii unei dorințe ajunsă la climax? La ce mă gândeam eu atunci când, acel cineva, se gândea la ce mă gândesc eu abia acum? Întrebarea e retorică și-mi face mai degrabă sânge rău. Până la urmă numele e doar o etichetă. Strugurii-s amari… Cât de bine reflectă Tiberiu persoana mea? Sau Adrian. Nu m-a strigat nimeni vreodată pe acest nume. Cred că nici nu l-aș băga în seamă. Probabil a fost un compromis de botez ca să împace ambii bunici și am impresia că chiar așa a și fost. Faci un compromis și până la urmă găsești ceva care să te mulțumească. O perioadă. Ce a corespuns atunci nu mai corespunde cu identitatea de acum. Am citit undeva (aici) că japonezii își schimbă numele de câteva ori în viață. Evoluția (sau involuția) conținutului atrage după sine și schimbarea formelor, a învelișului, a etichetei iar în cazul de față numele acestui blog pe care l-am început în August anul trecut. Uitându-mă puțin în urmă, realizez că am deviat (spre bine și cu folos cred) de la ideea centrală, idee ce a atras după sine și numele de Ceai Cafea si Biscuiți. Știu că asta nu vă spune nimic chiar și după lectura paginii CCB.

Am început acest blog cu intenția de a scrie despre anii petrecuți în Anglia iar numele Ceai Cafea și Biscuiți a fost o alegorie nu lipsită de sarcasm a acelei vieți. Au trecut șase luni iar eu nu am scris încă nimic de Anglia. Ce-i de făcut!? M-am gândit să adaptez numele blogului ca să reflecte mai precis ce se întâmplă aici.

Din perspectiva mea, acest blog nu e decât un braindump fără valoare practică. Nu e nici distractiv, nici manual de supraviețuire, nici orientat spre cotidian sau pe vreo nișă. E un fel de rătăcire în căutări, o revărsare, o interjecție adaptată. E un fel de arheologie sufletească pe care unul o face când nu are nimic de făcut sau când nu mai știe pe unde s-o mai apuce și intră într-o cafenea.  Ultima lui speranță. Intimitatea ei îl îmbie la meditație. A găsit-o pustiită de clienți, absorbită parcă în propriile gânduri.

Jurnal de Cafenea mi s-a părut potrivit. Mai general decât actualul Ceai Cafea și Biscuiți, îl poate include și pe acesta cu premizele lui, dar și ideile multicolore ce-ți trec prin minte în inactivitate precum și „replicile” ce se nasc abia acum și care nu pot fi decât… târzii. Își merită, cred, și atributul de jurnal căci păstrează o oarecare ordine cronologică și, îmi oferă  o „companie” de neînlocuit.

Da, mă gândisem și la Replici Târzii care a „topit inima” unei amice, ca să mă exprim în cuvintele ei dacă-mi aduc bine aminte. O voi dezamăgi puțin prin decizia luată dar știu că nu se va supăra. (Îmi pare rău C.! Sper că vei găsi acest nume tot atât de inspirat ca să mai treci pe aici). Ar fi fost și acesta destul de potrivit într-adevăr. Până la urmă, cam la asta se rezumă aproape tot ce se întâmplă aici: replici târzii, premeditate… refulări… scrisori netrimise… dar și idei, aspirații – puncte de plecare către un viitor specific. Toate ar fi putut constitui, în egală măsură, nume la fel de „potrivite”. Dar de ce vreau specificitatea, când de fapt am fugit de ea din cauza unei profesii!? Probabil nevoia de a mă mișca pe verticală, nevoia de aprofundare care-ți dă siguranța de sine este la fel de puternică cu instinctul meu pentru orizontalitate prin care se percepe ansamblul.

Tot aici găsești și păreri exprimate nu totdeauna foarte direct. „Indirecția” în comunicare, ca abilitate înnăscută sau deprinsă, dă roade mai bune parcă. Cel puțin așa stau lucrurile la englezi. Acolo, cei din jurul tău nu acționează coercitiv, ci se face doar un apel implicit la inteligența și bunul tău simț pentru a răspunde corespunzător momentului. Ca să spulber totuși acest status-quo idealizat, această forță coercitivă omniprezentă are ca origini însăși societatea. Vă las acum pe voi să judecați dacă e bine sau rău. Eu am trăit-o pe pielea mea!

Revenind la subiect, îmi amintesc că în jocul meu „de-a numele” am dat peste Cafeneaua Gândurilor care mi s-a părut de bun gust. Ideile, cuvintele, temele abordate mi s-au părut interesante… Eram pregătit sa mă mulțumesc și cu Cafeneaua Cuvintelor dar nu m-am grăbit și bine am făcut. Cui îi place, și-l poate însuși pe wordpress. Încă! Dar parcă sunt deja prea multe cafenele și nu dorim ceva deja refuzat, nu? De ce nu!?

Fără prea mari speranțe, am verificat noul nume Jurnal de Cafenea și, spre surprinderea mea, nu era luat. Bingo! Sper ca „migrarea” să se desfășoare fără prea mari dureri din moment ce toate post-urile, pozele și tot conținutul vor trebui mutate la noua adresă. Dar ce mă fac cu pozele marcate Ceai Cafea și Biscuiți?! Și pagina CCB! Iar motto-ul? Ce se va întâmpla cu el? mai puțin. mai ușor. M-am tot gândit, răzgândit (nu-i deloc ușor) și l-am tot „masat” până am ajuns la concluzia că e bine să rămână așa cum e. Conține destul idealism pentru a pluti ca un nor util, pufos și vesel deasupra căderilor în trivialitate inerente amatorilor de cuvinte. Rămâne fidel și criteriilor de claritate și simplicitate pe care le-am dorit de la început. Admit că are o ușoară nuanță de frivolitate dar numai ca aluzie la faptul că nimic în viață nu trebuie luat prea în serios.

În concluzie, Ceai Cafea și Biscuiți a devenit Jurnal de Cafenea iar eu, mă pot plimba liniștit mai departe, cu capul în nori, picioarele pe pământ și fără teama de a mă îndepărta de la vreun subiect anume.

O viaţă neanalizată nu este demnă de trăit.”

Cu siguranţă Socrates a însemnat ceva mai mult, eu însă m-am conformat cu un bilanţ de sfârşit de an. Era inevitabil. În ultimii ani am tot simţit nevoia unui astfel de bilanţ. Nu ştiu de unde vine această necesitate. O bănuială există dar nu vreau să descos prea mult lucrurile în această privinţă. Până acum îl făceam fără o structură anume sau vreo rigurozitate. Marcam doar anumite momente de care-mi aminteam într-o după-amiază mai liniştită. M-am gândit că nu ar fi cu totul deplasat ca anul acesta să „trag linia” aici,  pe blog. Ideea de bilanţ a rezultat nu numai din celebra concluzie la care a ajuns binecunoscutul filozof dar şi din faptul că, după un an plin îmi place să „reduc motoarele”. Mă sustrag discret problemelor de rutină de care mă ocup în continuare, dar ușor absent. Uneori mi-e peste putință și mi-aș dori culpabilitatea unei boli. (Trebuie să fiu prea sănătos de pot gândi aşa.)

Decembrie mi se pare timpul ideal pentru reflecţii. Analiză de final, postludiul actului săvârşit de-a lungul anului. A face-o când populaţia mişună aţâţată de ultima responsabilitate a anului, cea a cadourilor, mi se pare cel puţin potrivit să cauţi confortul unui fotoliu și al unei căni cu ceai (sau cafea) şi să începi să urmăreşti cu detaşare filmul anului, al cărui protagonist ai fost chiar tu. Mi se pare o activitate cel puțin plăcută, dacă nu indicată. Să revizitezi  momente, locuri, oameni, situații descoperi detalii pe care nici nu știi că le știai. (Vă sunt cunoscute vorbele?). Adevărata distracție începe când deschizi „arhivele” anilor de mult trecuți.

Crăciunul, nu Anul Nou, marchează sufleteşte sfârşitul unui capitol şi începutul altuia. Aşa simt. Aş fi gata să accept şi ideea ca Întâi Ianuarie să se întâmple pe 26 Decembrie. Probabil şi vorba: Să nu te prindă Crăciunul! are rostul ei. Şi ca să nu mă prindă nici pe mine Crăciunul la această pagină, o să încep să aştern în continuare împliniri, bucurii, tristeţi, aspiraţii, care-mi justifică într-un fel timpul consumat.

Important! Detaşarea menţionată mai sus, să nu dureze mai mult decât trebuie, altfel trăim pericolul de a rata participarea la acest spectacol minunat iar consecinţele sânt de neiertat.

O sa încep cu realizările… mai mari le-aş numi eu. Mai mari din pricina efortului material şi/sau al celui emoţional, nervos, psihic sau cum doriţi.

O dorinţă mai veche de-a mea care a trecut cu brio testul timpului, un proiect început în 2010, s-a materializat în toamna acestui an. Am reuşit cu ajutorul tatei, să renovez casa bunicilor şi am transformat grajdul într-o anexă locuibilă. (Știu că nu s-ar fi supărat, dar să mă ierte bunicu! Şi-i doresc să se odihnească în pace.) Mai sânt chestii de finisat dar lucrările mari s-au încheiat. Grajdul arată mai bine decât casa, zice tata să mă supere. Ştie că nu poate. Am făcut eforturi mari pentru a vedea acest loc pe picioare. Unii mi-au spus că arunc banii pe geam. Da, îi arunc pe geam, dar înăuntru! ziceam cu încăpăţânare Pentru mine, acest loc nu are numai o valoare sentimentală.  Acolo mi-am petrecut verile, iernile, vacanţele de copil de şcoală primară. Acolo, înaintea bunicilor, au locuit şi străbunicii mei. Acel loc îmi reprezintă rădăcinile, chiar dacă sunt a treia generaţie de orăşean cu rădăcini călătoare. Îl văd ca pe un loc unde-aş putea să cad la nevoie. La grădina acelui loc mă gândeam când am scris O zi. (Vor urma poze mai multe dar până atunci am pus una făcută cu prima zăpadă de anul ăsta; vezi mai jos.)

O altă realizare destul de importantă pentru mine, este faptul că în August am început pe furiş acest blog şi pe care sunt bucuros că am reuşit să-l aduc până aici. De ce pe furis? Pentru că nu l-am menţionat nici unui cunoscut. Nici în momentul de faţă nu am făcut-o. De cinci luni „operez în ilegalitate”, cred. În cazul în care cineva dintre cunoscuți m-a descoperit dar a avut delicatețea să nu mă „dea în vileag” şi citește aceste rânduri, îi sunt recunoscător. Semăn bunicului. Și el era secretos. Cum spuneam, mă bucur că nu l-am abandonat (blogul) după primele două luni, cum am făcut-o cu alte două tentative anterioare. Două luni pare să fie perioada critică a oricărui început. Și când m-am lăsat de fumat, tot a doua lună a fost şi cea mai grea. Apoi a şasea şi gata, m-am lăsat. Dacă aș fi ținut acest blog acum opt ani, precis aş fi menționat renunțarea la fumat la rubrica Singura Realizare Remarcabilă.

„Ceai Cafea și Biscuiţi” trebuie să fi pornit la momentul potrivit şi din motive „sănătoase”. Pot spune că mi-a oferit nu numai satisfacţie ci şi oarecare consolare în zilele mai puţin însorite. Vis-a-vis de rolul jurnalului în viaţa unui om, iniţial am fost tentat să-i dau dreptate maestrului Cioran: dacă lumea ar ţine jurnale, Biserica ar fi ameninţată de faliment. Dar ce ştiu eu despre Biserică să-i speculez falimentul!? Îmi pare rău, dar pe blogul meu nu scăpaţi de fantoma scriitorului, chiar cu riscul de a se înţelege că am citit numai o carte până acum. Dar mă întreb: Ce-i aşa de rău în a fi citit o singură carte la viaţa ta? Să fie o carte mai rău decât nici una? Ai fi considerat un prost cu idei puţine şi fixe? Având idei puţine și fixe, ai şanse mai mari de a le fructifica. Sperie pe cineva chestia asta?

Fără îndoială, supravieţuirea blogului este şi contribuţia voastră, a celor care veniți și reveniţi şi îmi alimentaţi apetitul pentru încă o postare, încă una, și-ncă una… Primul Like pe care l-am primit a adus cu el trăiri inedite. Cele ulterioare nu au fost mai puțin banale. Mi-au dat încrederea de care am avut nevoie să continui. Vă mulţumesc! Până la urmă, prin acest blog m-am ascuns de prieteni, ca să realizez, deloc surprinzător, că m-am oferit unei lumi întregi. Uneori e mai uşor aşa.

Pe plan profesional, mi-am tras un şut în fund. Am avut nevoia de o schimbare şi ca urmare, mi-am dat demisia. Repercusiunile nu au fost tragice. Niciodată nu sânt. Oare se pretează a adăuga acest eveniment  la capitolul „mari realizari”? A necesitat totuşi o oarecare doză de curaj şi am zis: hai, merge. Timpul îmi va demonstra dacă va fi fost şi un pas înainte. (Ah, nu-i limba noastră o comoară!?)

*

Realizările mai mici acum…

Ele par mai mici doar pentru că sunt paşi mai mărunţei. Paşi mai mărunţei către… Către ce? Habar n-am! Sânt realizări mai mici dar nu şi necesar mai puţin importante decât cele mari.

Am continuat să scriu în jurnalul meu de hârtie aproape zilnic. Aproape! Gânduri, idei, emoţii, desene…orice. De când am început blogul însă, am observat că nu prea mai scriu în el. Oricum, rămâne o sursă bună de inspiratie pentru viitoarele postări. Sau voi reveni la el când veleitățile de blogger se vor fi stins.

Nu lipsit de satisfacţie este faptul că am reuşit să ies în parc la alergat de cel putin două ori pe săptămână, uneori chiar trei. Tentativele de a depăşi aceste limite s-au lăsat cu dureri de genunchi, spline etc. iar alergarea a devenit un marş forţat. Mă tenta, dar până la urmă am reușit să nu mă înscriu la nici un gym (Nu sunt adeptul gymurilor, mai ales cu abonament. De fapt nu sunt adeptul nici unui fel de abonament! Apropo, nici internetul nu-l am pe abonament. E mobil. Ar fi ideal dacă aș putea scăpa de orice subscripție.) și am continuat să fac sport în parc chiar şi la zeroº . Cea mai mare satisfacţie mi-a oferit-o alergarea dimineaţa-devreme. Mai greu cu trezitul înainte de ora 7, dar odată spălat pe ochi, totul curge de la sine. Ziua capătă alt sens după alergarea de dimineață. Nu mai trăiesc cu sentimentul că sunt transportat sau cărat dintr-un loc în altul. Direcțiile şi deciziile par ale mele. O recomand!

M-am tot gândit dacă nu ar fi fost mai potrivit să așez chestia următoare la mari realizări: am reușit să nu mai pierd timpul pe Facebook. Sincer mă săturasem de zicale, invitaţii la farm ville, poker, subscripţii şi aderări la tot felul de cauze pierdute, copii fără mâini sau animale cu priviri duioase. Trec zile când nu intru deloc iar cel mai important aspect este că, nu-mi lipseşte! (Parc-aş vorbi de cocaină.)  După puţină curăţenie făcută cuviincios, am ajuns la suma rotundă de 100 de „prieteni”. Acum e linişte şi am timp de-ale mele.

Ok, ce s-a mai întâmplat în cursul acestui an? Am să menţionez succint câteva momente şi chestii care m-au bucurat sau m-au încântat în 2012:

  • Fiică-mea creşte frumos.
  • Părinţii sânt sănătoşi.
  • Am revăzut pe cineva drag după 6 ani.
  • Recitalul de pian „Pe clape albe… şi negre” a lui Teo Milea mi-a lăsat o amintire frumoasă la sfârșit de an.
  • Anul acesta am prins deschise uşile palatului regal. Sunt deschise publicului o singură săptămână pe an, în August, şi până acum am ratat momentul. (Vor urma poze.)

Momente şi chestii care m-au bucurat mai puţin în 2012:

  • Am împlinit 40 :-D
  • Nu am citit ce şi cât aş fi dorit. Pe listă: Nu, nu e Cioran! El a luat o pauză.  Fermentează, cloceşte ceva. Pe listă e Atlas Shrugged – Ayn Rand. Pe urmă poate mă întorc la Cioran – Scrisori către cei de-acasă.
  • Pe 4 Martie s-a stins și ultimul bunic. Avea 91.

*

Ce aş face diferit dacă aş putea da timpul înapoi sau m-aş întâlni cu situaţii asemănătoare pe viitor?

Aş începe să scriu bloguiesc mai devreme. Presupun totuşi că nu e o activitate căreia să-i poţi comanda. De fapt, jurnalul care-l ţin pe hârtie de vreo doi ani cred că m-a adus aici. Cum am menţionat mai sus, am mai avut două tentative dar au eşuat. Nu știu de ce îmi vine în minte povestea fierarului japonez care, atunci când începe să confecţioneze o sabie, se apucă de trei odată, ştiind că numai una va ieşi bine.

*

Despre planuri, dorinţe, aspiraţii pentru noul an, ce-aş putea să spun? Mai ştim să dorim?

Sigur, acestea vor exista tot timpul! Totuşi, nimic de anvergură, nimic extraordinar. Keep it simple, keep it clear! cum ar spune un amic. Tot un „amic”, de data asta imaginar, Cioran, m-ar sfătui să continui. Să continui să fiu ceea ce sunt dar tot timpul cu îmbunătățiri. Și cred că asta ne-ar sfătui pe toți.

În noul an, aş mai dori să găsesc timpul şi inspirația necesară pentru a continua cu scrisul şi să pot  rămâne fidel principiilor şi ideii de la care a şi pornit acest blog. Când ingredientele există, timpul se poate „procura”. Îmi doresc ca și voi să găsiţi motivaţia şi dispoziţia pentru a reveni la aceste pagini.

Nu în ultimul rând, sper să continui cu alergările (sau mersul) şi să mai slăbesc vreo două kilograme. Cred că sunt pe drumul cel bun în această privinţă. Scrisul şi statul pe scaun mi-o cer în egală măsură.

Acestea fiind spuse, eu azi iau vacanţă iar pe durata ei, mai rar cu netul. Toate încăpăţânările, emoţiile, gândurile etc. vor fi înregistrate pe hârtie sau pe Voice Recorderul telefonului, funcţie descoperită nu de mult şi care a devenit metoda mea preferată de a capta scăpărările şi chinuielile talentului. Perioada de vacanţă am rezervat-o activităţilor pentru care de obicei nu am timp sau pe care circumstanţele nu mi le permit. O să recuperez orele de joacă cu fii-mea. Vrem să desenăm, să jucăm lego, să facem puzzle (deja mă doare capu), să mergem la matineu şi dacă avem noroc, să alunecăm pe zăpadă cu sania sau cu punga. Vreau să ascultăm poveşti la CD şi să ne plimbăm pe afară când nu mai avem loc prin casă. Şi mai vedem noi, sigur va avea idei.

Probabil aceasta este şi ultima mea postare pe acest an (în cazul în care nu voi fi stârnit de vreun eveniment demn de menționat) dar cu siguranță voi reveni în Ianuarie.

Vă urez tuturor o vacanţă minunată, Crăciun fericit şi să ne vedem sănătoşi în 2013!

Casa Darmanesti - Anexa camera de sus

Băiatul cel rău

Decembrie 2, 2012

Datorită meseriei, astăzi ar trebui să studiez nişte materiale tehnice. Asta ar fi trebuit să fac şi ieri. De fapt, de vreo săptămană tot asta ar fi trebuit să fac. Materialul stă pregătit pe masă. A stat o perioadă şi mai aproape de mine, pe canapea dar am reuşit să-l evit cu succes. Desigur, nu fără oarecari dojeni de conştiinţă. Staţi liniştiţi, totul e sub control! situaţia nu e Ah, tre să merg la baie da îmi place filmul! Neh, e timp. Dar felul în care am fost programaţi de mici, îmi tot împungea ca un profesor nevăzut, conştiinţa. Aşadar, conflict total cu natura atehnică a sufletului meu şi atitutdinea zenistă „mai putin. mai usor” cu care am fost „dotat” de la natură. De multe ori stau şi mă intreb cum am ajuns inginer, când toate celule mele moldoveneşti strigau: Huoo Ăăi! Şi tot eu le răspundeam: Staţi bre, că asta nu-i enjinerie di cari ştiţi voi cu fiari şi cu murdării. Asta-i enjinerie softuer! Sof-Where!? Nu bre! Soft-Ware. Adică niştii sculii fărâ greutăţi, fărâ masâ, virtualii multii dintri elii. Uşurelii, delicatii, aşa cum voia mama pentru băietu ei. Tăt un fel di artâ, di literaturâ, di creaţiii, numa’ câ nu scrii poiezii, şi scrii cu clapii, nu cu creionu’. Biinii, cââ, … matmatica tot peceul o faşii! Mă rog, explicaţia a fost acceptată dar eu tot mulţumit nu sunt. De când au început să mă preocupe mai mult problemele omului decât cele ale calculatorului, mă tot gândesc: De ce să fac eu ceva împotriva celulelor? În loc să fac ce nu-mi place, o să fac tocmai ce-mi place! Aţi înţeles?! Numai ce-mi place! O să se supere mama, da n-am ce-i face! O să-i recomand deocamdată două filme (că deh, mai învaţă omu’ şi lucruri bune din filme), poate înţelege şi ea măcar aşa de pe ecran, că tot practică cu ardoare religia naţională „Televizorule, icoană sfântă!” dacă nu din viaţă. Deşi, poate la vârsta ei cunoaşte deja şi poate e mai bine s-o las in pace, aşa cum e, cu credinţa ei. Habar n-am.

Cum din ciclul clichee am extras speranţa moare ultima, o să fac totuşi recomandarea celor două filme şi a scenelor care şi-au găsit loc prielnic în fiinţa mea. Titlurile şi textul sunt uşor de dibuit aşa că nu mai traduc.

The Waterboy – „What mama won’t know, won’t hurt mama!”

Dead Poets Society. Ştiam că mi-am notat undeva cele spuse de Robin Williams, în rolul profului de universitate, dar nu mai găsesc hârtia (sigur o găsesc dupa ce postez). O să redau pasajul din amintiri dar voi veţi prinde ideea şi sper că veţi căuta filmul în cazul în care nu l-aţi vizionat deja. Merită văzut cap-coadă, nu doar pentru această secvenţă:

Why are we here for!? Why do we exist? Why do we write poetry? All disciplines like maths, physics, medicine are useful and interesting but they are only to sustain life. Beauty, love, passion are the reasons we are here for!” Brilliant! Bravoo! Thank you very much!

(Mama, ce mişto-i sa scrii fara diacritici! Problema e că, fara ele nu puteam să vă transmit, puţin exagerat ce-i drept, accentul meu sexy.)

PS:

Vorbind cele de mai sus, mi-am adus aminte de profu online. Un om deosebit, care merită menţionat mai des, nu doar aici la post-scriptum. Îi urmăresc câteodată lecţiile de matematică online (lecţii de şcoală generală, bazele matematicii), afară, la stupăria lui, cu dealurile din preajmă martore ale anotimpului de atunci şi parcă m-aş apuca să-mi umplu golurile. Aşa, pe-ndelete, buchisit, de la clasa a-V-a. Lecţiile lui mi-aduc aminte de-o grădină antică, unde, o mână de elevi discipoli, viitori politicieni, împăraţi, studiau filozofia. Cu el, această disciplină căreia Cioran îi atribuie virtutea unei totale lipse de vanitate, poţi găsi ceva sublim. Din păcate, pentru cei ca mine, mai grei de cap sau mai cu frică de zbirii autorităţii promovaţi de regimul comunist (Cred că mi-ar fi plăcut sa fiu un golan fără frică!), a fost o sperietoare. Sau poate nu! Celulele ar fi ales, încurajate chiar de această sperietoare, să-şi urmeze calea. Nu ştiu… Poate cam târziu dar mai caut răspunsuri.

Ascultă, vorbeşte şi taci!

Chiar dacă vorbitul pe rând a fost practicat în şcoală mai mult din inertie, această competenţă se pierde repede scoţând capul în lume. Mâna liberă este imediat copleşită de gura liberă. Nimeni nu mai ascultă, nimeni nu mai tace, nimeni nu mai înţelege. Nici discuţia în doi nu mai sună a dialog. Totul e un megalog simultan. Se mai tace doar atunci când se mănâncă (adică se stă la masă). În tăcerea care s-a produs, ecoul acestor versuri mângâie liniştea:

„Ascultă, priveşte şi taci!…
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci…
Ascultă, priveşte şi taci!”

Ion Minulescu – A XI-a Poruncă

(Primul gând pentru România)

mi-am dat demisia

Octombrie 19, 2012

Nu sunt extraordinar la ceea ce fac dar se pare că iese treaba și oamenii mă vor. Astfel, după un timp, mă văd nevoit să plec singur în căutarea altor proiecte mai stimulative, ca nu cumva apatia și dezinteresul să-şi facă apariţia. Uneori aş fi preferat concedierea. E mai uşor când nu trebuie să trăieşti şi cu presiunea responsabilităţii unei decizii considerată cel puţin îndrăzneaţă dacă nu deplasată. Sunt acolo unde se cere, inima fiindu-mi cu totul aiurea. Astfel dezbinat nu rezişti o cursă prea lungă, eforturile luând aspectul unor convulsii – întruchipare a unui spirit înşelat.

Nici monotonia agonizantă a unei curse fără final nu e de preferat. Lipsa unei perspective autentice mi s-a oferit cu fiecare slujbă plătită. Naiv, influenţat, sedus, am subscris unui sistem (unicul!?) ale cărui valori au menirea de a submina pornirile sufleteşti, înclinaţia, chemarea, pasiunea. Circumstanţele trecutului mi-au dictat, din lipsa unor repere alternative, viitorul. O teamă perversă de alunecare spre excluziune și sărăcie dă naştere unui soi de aspiraţii josnice care ascund sub masca progresului și poftelor intelectuale, tânjirea după confort.

Îmi revizuiesc trecuturile şi dezgrop pasiuni abandonate prin gările destinului. Sau nu descopăr nimic şi caut mai departe. Cred că nu mă voi linişti decât atunci când voi face doar ce simt eu că e important, nu ce zic alţii că e, chiar şi cu riscul unui probabil faliment.

Cum am putea face o alegere mai potrivită de timpuriu, când nu ştim mai nimic despre acolo unde vrem să intrăm cu atâta îndărătnicie? Şcoala nu a reuşit să-mi lumineze calea profesiilor, fiecare cu avantajele şi dezavantajele ei. Nici părinţii. Cine-ar trebui s-o facă la acea vârstă fragedă? Poate intenţionat am fost lăsaţi în pace, pentru a ne urma înclinaţiile în mod natural. Dar fără o îndrumare cinstită însă, spre ce am înclina? Nu-mi rămâne decât să cred că tocmai în asta constă frumuseţea lumii în care trăim: în iniţiativa proprie, în curiozitatea şi libertatea de a descoperi singuri ce ni se potriveşte cel mai bine. În final ar trebui să existe măcar satisfactia afirmaţiei: „Cel puţin a fost alegerea mea! Intr-adevăr a mea!”

Nu mă mai abat prea mult de la subiect şi revin la demisia mea. Aşa cum o cereau împrejurările demisia a fost scrisă în engleză dar o redau aici în româneşte. Traducând varianta oficială în limba română  am alunecat  involuntar  şi către o versiune ne-oficială care, în momentele de faţă, îmi este mai de folos decât cliché-ul cerut de cea oficială.

Le redau pe ambele mai jos.

Varianta oficială:

Stimată D-nă,

Vă adresez această scrisoare pentru a vă comunica intenţia mea de a întrerupe contractul de muncă pe care l-am semnat în 2010. Doresc să subliniez că factorul care a determinat luarea acestei decizii ţine întru-totul de aspecte şi priorităţi familiale.

Vă pot informa că am avut ocazia să contribui la acest proiect prin cunoştinţele dobândite de-a lungul carierei mele iar prin complexitatea lui mi-a oferit condiţiile pentu a asimila în continuare cunoştinţe noi. Colectivul în care am lucrat s-a dovedit de un profesionalism exemplar şi în pofida diferenţelor culturale, obiectivul comun a fost îndeplinit cu success.

Îmi doresc ca această decizie, oarecum spontană în aparentă, dar care respectă pe deplin obligatiile contractuale, să nu afecteze în nici un fel activitatea dumneavoastră imediată sau o potenţială colaborare între firmele noastre în viitorul apropiat. Vă invit să îmi comunicaţi negreşit dacă această decizie afectează prin natura ei interesele organizaţiei dumneavoastră, pentru o eventuală reajustare avantajoasă ambelor părţi, ai termenilor contractuali.

Cu speranţa unei colaborări viitoare cel puţin la fel de productive, vă mulţumesc pentru această oportunitate şi vă doresc mult success în activitatea dumneavoastră.

Cu respect,

T.

Varianta ne-oficială:

Dragă D-nă,

Vă adresez această scrisoare pentru a vă comunica intenţia mea de a întrerupe contractul de muncă pe care l-am semnat împreună în 2010. Doresc să subliniez că motivul acestei demisii îl constituie tocmai faptul că, după aproape trei ani de muncă mai asiduă la început şi mai lejera spre sfârsit, nu mai găsesc nici energia, nici motivatia şi nici satisfacţia necesara pentru a continua. Nu ştiu dacă o creştere a salariului mi-ar schimba decizia.  Există şi un anume disconfort în mediul de lucru, cauzat de porniri ranchiunoase caracterisitice lucrătorilor de birou afectaţi de intelectualism.

Gradul ridicat al incertitudinii, modificarea frecventă a cerinţelor şi ne-coordonarea activitătilor datorită lipsei unui manager de proiect, nu ar constitui o problemă majoră pentru că ştiu să mă adaptez (aşa cum am fost educat), însă faptul că pedalez de ani buni în direcţie opusă inimii, începe să mă îngrijoreze. Într-un access de onestitate brutală, vreau să vă spun că munca pe care o fac nu-mă-mai-pa-si-o-nea-ză! Îmi mănancă nervii şi îmi omoară ochii. Nu mai am răbdarea şi nici indiferența necesară faptului că iau forma scaunului timp de opt ore în fiecare zi şi că în fiecare an îmi schimb dioptriile ochelarilor. Aştept momentul când nu voi mai trebui s-o fac pentru a-mi câştiga existenţa, momentul când ea va fi devenit doar o activitate duminicală. Mă îngrijorează unidirecţionalitatea în care mă afund. A face aceeaşi muncă toată viaţa mi se pare la fel de insuportabilă ca şi ideea de condamnării la muncă silnică. Mai e şi munca în colectiv care pezintă o anumită vulgaritate. Acolo se poate vedea bruta.

Trebuie să recunosc că îmi vine greu când mă gândesc că va trebui să renunţ la salariul şi confortul pe care mi-l asigură acest servici dar nu sunt la prima faptă de acest gen şi stiu că soarta aşeaza lucrurile întotdeauna cu folos. Aş dori totuşi să îmi las o portiţă de colaborare cu dumneavoastră deschisă, în caz că planurile mele de viitor nu se vor materializa. Am multe temeri şi incertitudini pe care sper să le risipesc prin succesul acţiunilor mele viitoare.

De asemenea, nu aş dori să vă schimbaţi părerea despre mine în urma acestei decizii spontane de care încă mă îndoiesc şi sper ca atunci când vom mai avea nevoie unul de celălalt să colaborăm la fel de bine.

Aştept în următoarele zile, când efervescenţa faptei se va fi consumat, întâlnirea cu acea dulce nepăsare ce urmează resemnării în faţa ireversibilului.

Cu speranţa că nevoia unei colaborări viitoare nu-şi va mai afla rostul, vă urez mult success în activitatea dumneavoastră.

Acelaşi,

T.

un gând pentru România

Octombrie 14, 2012

 

Mai puţin!

Mai încet!

Mai blând!