Doua fete

februarie 16, 2014

Dupa alergarea esuata m-am amuzat mai spre dupa amiaza cu aceste fete care pozau cu spor si drag. N-am rezistat sa nu le fac si eu o poza de la fereastra. Macar atat…

Fete pozand pe strada mea

Fete pozand

Fete pozand

Fete departandu-se tinandu-se de mana

Reclame

Fără perdele

iunie 25, 2013

Daca mai stau mult in acest apartament  – simpatic de altfel dar la parter si cu vedere la strada – ma voi transforma intr-o baba curioasa. Zgomot de pasi, tocuri scumpe apoi silueta cate unui trecator grabit. Asezat pe canapea, am in stanga doua geamuri mari ca doua diafragme ce ma despart de lumea de afara facand din intimitatea caminului singura pelicula ce s-ar putea voala. Unul din ele,  cel mai apropiat de mine, are jaluzelele din lemn ridicate doar un sfert, cat sa pot citi la lumina naturala fara sa fiu observant prea lesne din afara. M-am dezobisnuit de perdele la geamuri si, cum nici nu umblu in chiloti prin casa, am reusit sa ma debarasez de sentimentul de jena alimentat de nevoia unei intimitati excesive. Cand lumea inca se ascunde dupa trei randuri de perdele, mi-a luat ceva timp pana sa pot trata pe cei de-afara la fel cu cei dinauntru. Insa, odata eliberat de povara acelei discretii patologice caracteristice lumii de unde provin, am inceput ma simt mai stapan pe mine, mai liber, mai linistit in propria-mi piele.

Aparentele si intuitia m-au ajutat sa impart trecatorii in cateva categorii.

Cei curiosi, am observat sunt de doua feluri: curiosi obraznici si curiosi bine crescuti. Cei obraznici strapung semi-intunericul in speranta divulgarii vreunui cuib atins de promiscuitate.  Un ecran de televizor aprins, o raza ratacita prin ferestrele cartierului rasfranta in final pe vreun obiect incident ar prezenta  tot atata interes trecatorului amator de imagini furate. Pasajul lor dureaza doua secunde. Doua secunde in care fereastra mea devine vortexul imaginatiei lor hartuite. Nu raman nici eu imun. Fenomenul se produce si de o parte si de cealalta a geamului. Inghitit de vartej alunec circular spre punctul zero… Si desfraul imaginatiei se plateste!

Cei curiosi dar bine crescuti, majoritatea de altfel, nu prezinta interes. Ei reusesc cumva sa-si domoleasca curiozitatea. Probabil, prin infranari repetate obiectul atentiei isi pierde din valoare. Ei trec oarecum nepasatori stiind ca acolo nu e nimic din ce n-au mai vazut. Mai stiu ca privirile iscoditoare nu-si gasesc locul intr-o lume privata. Ei trec  mai departe exersandu-si nepasarea.

Absentii plutesc prin fata geamurilor. Unii se uita dar nu vad nimic. Simularea uitatului este efectuata prin intoarcerea aleatoare a capului. Afundati in ale lor, reusesc sa treaca invizibil de la un geam la altul pana instinctul ii atentioneaza ca au ajuns undeva.

Unele femei mai cochete, care probabil au descoperit o functie identica si in ecranul ipad-ului, gasesc geamul meu fara perdea si jaluzele o oglinda bine plasata la jumatatea distantei dintre casa si birou. Acest geam le ofera increderea ca-si pot verifica tinuta nestingherite. Uneori, trebaluind prin camera ma aflu chiar in dreptul acelui geam. Ce fac? Ma retrag discret pentru a nu le spulbera momentul narcisist? Nicicum! Invaluit de penumbra le urmaresc privirea blocata pe suprafata oglinzii. Aceasta privire vazuta de dupa sticla mi-e greu s-o descifrez. Nu e nici cea a omului pierdut, nici fixa, nici pierduta in gol. E totul la un loc. O fi privirea vanitatii…

In sfarsit, categoria celor mai putini, foarte putini, a celor care chiar se opresc sa se uite inauntru. Turtindu-si nasurile de geam si umbrindu-si colturile ochilor cu palmele, acestia scaneaza interiorul de la un colt la altul al camerei. Desi construita in stil vechi cu tavanul ridicat la patru metri si cufundata intr-o umbra ambientala atenutata de reflexiile soarelui in cladirea de peste drum, trecerea in revista a posesiilor nu dureaza prea mult.  Cateva momente mai tarziu, dupa ce misterul camerei s-a spulberat, pleaca mai departe in cautarea altor ferestre fara perdele.  Acestia sant copiii.

Paşii prin zăpadă

ianuarie 20, 2013

Pe bună dreptate, iarna inspiră! Dezgheaţă spiritul. Aşa că, voi scrie şi eu din colţul meu de stradă două rânduri. Poate trei.

Iarna pe strada mea

Iarna pe strada mea

Pisica, mult mai meditivă în ultimul timp, a sesizat căldura radiatorului vechi, din fontă, de sub geam şi s-a aşezat la pervaz să privească zăpada care se aşterne, se aşterne, se aşterne şi nu se mai opreşte. Vecinii, fie mai harnici, fie mai grijulii, fie împinşi de la spate, au ieşit la curăţat trotuarul. Le (eu şi pisica) studiam activitatea.

După cinci minute, trotuarul de vis-a-vis devenise negru. Contrastul aproape că stârnea repulsie. Al meu era alb cu urme de paşi răzleţi: 35, 37, 28, 42, 43 (da, ar putea servi ca numere la loterie, nu numai numere la pantofi) şi două urme ale vreounei sănii sau valize pe rotile.

Poate ar trebui să ieşi si tu la deszăpezit! m-a mustrat uşor conştiinţa. Nu există mână de bărbat în casa asta!? M-am gândit puţin la bătrânul care, într-o zi de iarnă, va ieşi pe trotuarele înzăpezite pentru o sticlă de lapte… Nu! am preferat să răspund, neinteresându-mă stropul de pe manşeta ego-ului, sfidând singurătatea bătrâneţilor. Prefer trotuarul alb! Astfel, lumea nu-şi va mai toci tocurile şi nu-şi va mai sufla nasul pe trotuarul din faţa geamului meu, preferând trotuarul curat, trotuarul safe. M-am înşelat! Alte cinci minute şi am observat că lumea preferă paşii prin zăpadă. Mă bucur că nu am ieşit.