Cand iubeam pijamaua

septembrie 27, 2015

ghiozdan-sucha-sep-2015

Unii parinti (printre care si eu) traiau cu impresia ca a-ti da copilul la scoala la sapte ani le ofera acestora un atu, atuul de a fi mai precoce, mai maturi, mai stapani pe ei, mai copti decat cei dati la 6 ani. Nu sunt specialist in psihologia copilului dar ca orice parinte imi fac si eu niste ganduri. Aceasta coacere sau maturitate considerata necesara, eu o consider o prea-coacere. Ma uit la copilul meu si fara pretantia ca ar fi mai dotat ca altul, imi face impresia ca la varsta de 7 ani el a depasit de mult inceputul manifestarii a abilitatilor de invatare. Asta nu inseamna ca a pierdut startul. Curiozitatea inocenta se manifesta in continuare dar plictiseala si dezinteresul care survin dupa primele saptamani de viata scolara ma fac sa cred ca sunt rezultatul maturitatii nevalorificate la timp.

In ultimul an de gradinita copilul o lălăie, astfel incat parintelui i se pare cate se poate de oportuna inceperea scolii. Si incepe scoala. Copilul, obisnuit de la gradinita cu lălăiala, o cultiva in continuare. (O fi semanand cu tac-su!) Desi parintii sunt sedusi prea usor de comportamentul imatur al copilului, acesta ar fi capabil de performante scolaricesti de la o varsta mult mai frageda. (Englezii au vrut sa observe asta.) Per total, pana invata sa scrie, sa citeasca si sa socoteasca, copilul o lălăie cativa ani buni. Cei crescuti de bunici nu o lalalie mai mult, tot cam atata. O lălăie in schimb cu fitze.

class-break-sucha-sep-2015Parintii spun ca e mai bine sa mearga la scoala la 7 ani, sa nu-i furi copilaria. Ati vazut copii care uita sa fie copii!? Plictiseala si detasarea pe care el o afiseaza in ultima lui perioada la camin, e un indiciu ca el e rascopt si ar fi trebuit primenit cu ceva cunostinte mai utile mai de devreme. Eu cred ca in perioada 5-7 ani el invata sa se sustraga activitatilor de camin care nu i se mai par prea interesante adica nu-l mai stimuleaza. Dupa o vacanta de 3 luni pe la bunici, copt de-a binelea, el intra in clasa intai fara nici o tragere de inima. Il irita mai ales orarul – primul sau contact cu Sistemul. Viata structurata, pe zile, pe ore, pe sunet de clopotel, actioneaza asupra lui ca o infectie si toata fiinta incepe sa lupte. Ghiozdanul pe care-l poarta spune ca e pregatit pentru aselenizare. Ca printr-o vraja incepe sa-i placa plapuma, sa aiba probleme cu trezitul si nu trece mult pana ce parintele aude primul Nu vreau sa merg la scoala!

 

Reclame

Deraiaj

septembrie 20, 2015

Sa te indrepti catre ziua de Luni fara absolut nici o scapare. O locomotiva desprinsa de garnitura, pierduta printre macazuri uitate si semnale nedeslusite. Sa-ti simti talpile destinului insurubate intre da-ul si nu-ul traverselor. Sa existi pe tabela plecarilor si sosirilor fara dreptul la deraiere.  Sa existi cu toate semnalele de alarma consumate invoindu-te impiegatilor ce ti-au iesit in cale. Trecut si prin ultima halta, te vor saluta dirijandu-te pe o linie moarta.

Dar tu nu esti un tren.

Un om liber

(www.nosylens.com)

Gata, Lunea a cazut pe locul doi!

Joia i-a luat locul si m-a gasit descoperit gata-gata sa-mi pierd echilibrul. In virtutea inertiei repet mutarea. Luni, marti, miercuri. Joi! Si ei vor sa ies la pensie aproape de 70!? O gluma!  Nu cred ca mai rezist pana atunci. Dar stai asa, pensia ramane blocata.  Oricum pierd…

Nu cred ca sunt pe drumul cel bun. Ah da, mai e si Vineri. Oare mai poat schimba ceva? Vreau si eu sa incep saptamana Marti si Vineri sa joc golf.

 

Office view I
Office view II

 

 

Marti, 11am

octombrie 8, 2013

Azi dimineata am iesit pe la 11 sa beau o cafea. Soarele stralucea frumos. Maturatorii maturau, constructorii schimbau pavele(le). Intr-un gang cineva fara prea mult rost statea intins pe saltele si se incalzea la soare. Bruxelles.  Trecatorii treceau. Doua strazi mai jos cineva vindea un aprtament. 260 000 de Euro… Ceva miroase.

Om fara acoperis intins in gang la soare

Apartament de vanzare la Bruxelles

Adevăruri inutile

mai 3, 2013

lumina-lumanarii

Nici măcar incomode…

Doar adevăruri simțite.

Adevăruri
în care nu se mai poate crede decât pe ascuns, în singurătate.

Adevăruri strivite,
care picură în pânza sufletului, revărsate șoptit în adâncul ființei.

Adevăruri sfinte,
fărâmițate ridicol în contact cu aerul.

Adevăruri, cioburi
simțite doar la fereastră… privind violetul.

Adevăruri, asperități
care ne invită să luăm forma firului de păr atins de fierbințeala sfintei lumini.

Tiberiu A. Kiss

Changing the language

martie 17, 2013

My country is my language – Nicolae Labiş (romanian writer)

I am going to use some momentum following my previous post and tell you a bit about my experience of changing the language. In english!

Multilingualism in today’s Europe is placing us in front of a pool of opportunities. And, as the euro-gov is willing to keep everybody happy, the task is both interesting and frustrating. Developing software systems where each country can have their own version of any language they want, is the cause of my frustration. Usually  frustration arises when one does not understand the problem or he understands the problem but the answer fails logically or doesn’t seem to make much practical sense. A famous quote has it: “Confusion is an order which we haven’t yet understood”.

For instance, Belgium users of the software system I develop should be able to use the application in either french or flamish language. But business says that this is not enough. They should be able to access the system in four variants of these two languages: the Belgium french, the French french, the Belgium dutch and the Dutch dutch. What does this mean? It means that, if Greeks ever happen to provide a dutch translation, then the Belgians should be able to access it. Or, another example, a UK based organisation can, in theory, see a web page in either UK english or French english ( an english translation of the systems provided by any French organisation), Italian english (a english translation of the system provided by some Italian organisation) and the list goes on. The permutations of country – language availability is tantalising. I mean would English use a French translation of their own language?

It makes sense in certain scenarios. Take Romania as an example where we have the romanians living along side the hungarians and the germans as the largest minorities. There is a cross breed sitting in between these three people. The ceangăi comunity, living on the border between romanian Moldova and Transilvania, represents the mix between romanians and the hungarians. As the result of mixing romanians and germans, resulted the saşi [read the şi as the she] minority. I think they share more traits with the germans than romanians but that is another matter. You can find them around Sibiu area, in south Transilvania.

Now, if an organisation belonging to the ceangăi comunity uses my system, she should have the option to choose between a page in hungarian language provided by Hungary or Romania or have their own version because of the dialects they wish to keep. Same goes for the german minority (saşi). These can choose between the official german language provided  by Germans or Romanians or use their their own. Again becasue of the dialects they wish to keep. Interesting, huh? It makes sense but, would a romanian organisation choose her own version of english over the UK english? I don’t think so. Ok, enough of this.

Now, my problem.

Changing the language has an undesired effect on ones life unless the level reached is the one of a native. To quote a romanian essay writer and philosopher, Emil Cioran, who himself changed the language once, the consequences are unthinkable. “A schimba limba este o trădare cu urmări nebănuite.“ – from vol. Scrisori către cei de-acasă. (Letters for dear ones at home) (In my own translation: Renouncing one’s language is high treason carrying unthinkable burdens.)

We speak to convey information. What we say is more important than how we say it. So they say but I think how we do it is equally important. Those who told or read stories to a child know that.  The tempo, the inflexions, the tonality, the flow of the language are important. Otherwise we loose the child’s attention. I experienced this with my daughter many times and I think the same goes in life.

I live and work in a multicultural environment where english established itself as the default language. Romanian is my mother tongue but I was half-bred in England so to speak. I spent 15 years in England, from the age of 22 and that gave me enough ear to spot a ”foreigner”. I am far from speaking anywhere close to the way natives speak although if I want to find out where someone comes from, I ask her to speak english. French are the easiest to spot. Germans too. Brazilians and portguese produce the same accent but it’s difficult to distinguish who is what. If you listen a few times the Poles, you’ll recognize them. Romanians also but is a bit trickier as they may be mistaken for bulgarians though the later produce harder sounds I think. Perhpas greeks and italians speak a simillar english. I find it easier to pick the italian for their  “I thinkaa”.

My first years in England were best for learning world’s accents. Mainly due to the jobs I did. I will never forget Surgi the punjab carpenter or Sivon the jamaican driver, the czech waitress,  the french receptionist or the german housekeeper. All language switchers.

Later was english. Only english-english.

Today, in Brussels, the language circus came back into my life with an unforseen edge of gravity.

Brussels is the place where you can get away with a bad english. It’s weird to hear dressed up men, smart looking women speaking english in a poor accent or shooting words at you in no queue whatsoever. Grammar may be acceptable but like that, the person looses credibility. I repeat, I am far from speaking perfectly but I grew up “taking orders” in english-english not italian-english for instance. I wish to submit to this fact for a moment. It is hard to take these people seriously. I think the words are falling short in front of their target. It’s like wearing a red nose and asking for authority in the mean time.

The man switching the language is in danger of becoming a wrinkled child. The office becomes his kindergarden, the cafetaria his playground where groups of adults play the second language game. His entire appearance changes. When language fails him, in an effort to save meaning, the body language kick in. This can be easily observed. A walk to the cafetaria, taking lunch in the cantine or during a lift ride. Attending speeches can be at least… amusing. It is acceptable on the street, for tourists.

I have the advantage (or disadvantge) that in my job, I dont talk much. Years of programming and a personality leaning towards solitude isn’t always the happiest mix. Hence the need to write perhaps.

I dare comment on this as I am a language switcher myself and I do not mean english is a superior language but it has the advantage of being an easy one to learn, it is melodious, almost feminine. It is graciuous and it is fulfilling its destiny of becoming the language of the modern times. I switched to it by chance in ’94 and I did not realise those qualities until recently, a few years ago.  Cioran realised it for himself but it was already too late for him. He had already become a famous french writer of romanian origins. I pesonally see the quitting of  his own language as a slap to the romanian people. Perhaps not so undiservingly. Later, resigning  to his chosen language, french, whilst angered at the fate of his own people, he declares it a language embraced today only by romanians and africans.

As a man of words and soul, he did recognise the riches of his native language; also when trying to translate the national poet, Mihai Eminescu, into french. Even “marele Eminescu” as he puts it, looses meaning. Translated, he falls short, ridiculous sometimes, sliding into triviality or becoming childish. “Caraghios şi demodat” to use Cioran’s words. These attributes have been translated from french by some romanian translator.

It’s fun watching greeks discussing. It fals on ones years as a quarrel. Italians hit verbally at any ocassion. French talking everyone down, germans marching the corridors and the lesser poles, romanians, belgians responding to requirements. Other nations are under-represented in the ITC office. They exist as topping on the european pizza. Our analist is a nice lad from Spain. The only problem is that he answers your questions before you get to ask them. The previous one, a turk, highly flammable character. His biggest enemy: his mouth. He had to go. What else do we have here? The english chap who, instinctually, non-coercively, tries to get every available resource to work for him. Amusingly, there is always someone ready to serve. Nowadays out of respect, kindness or need. A second generation belgian-iranian, a french of russian roots I suspect, and myself a romanian of some hungarian blood, become british in the process,  married a polish woman and lives in Belgium. I mean, does it get more european than that? More Schuman than Schuman himself.

A wild, reoccurring thought, as I begun to question my own identity: if there was another war in Europe, what side would I fight on? Romanian? English? Polish? It depends who’s fighting who. Of course, the shirt is closer to the skin. Historically speaking, I shouldn’t have a problem making up my mind. These three dear countries fought on the same side of the barricade at one point or another. But isn’t peace this Union is all about? I shouldn’t worry then.

Întrebare către Eminescu

ianuarie 15, 2013

Eu, un om plutind pe-a marei șanse,

Dezintegrat, rupt câte puțin, de fiecare dată la plecare,

Mă-ntreb printre suspine tot mai tare:

De ce răspunsuri nu am oare?

Am fost plecat și-am tot lăsat

In fiecare locuință unde-am stat,

Câte-un suspin de om neterminat.

Și tot sperând, am mai făcut o încercare,

C-așa-i e cuvenit copilului cel mare.

Dureri nu am avut de alungat

Doar cele amintiri chinuitoare,

Cu munca  și progresul, deșarte alinare…

O stranie-ntrebare:

Eminescu, ce-ar spuie oare?

Tiberiu A. Kiss

Între două lumi

ianuarie 7, 2013

Aseară m-am întors acasă…

Găsesc puţin ciudat acest sentiment de după vacanţă. Deja mă gândesc la următoarea şi la distanţa în clipe până la ea şi îmi dau seama că raritatea lui, a sentimentului de după, e regretabilă… Seamănă oarecum cu cel de după o petrecere dar fără durerea de cap. Probabil beatitudinea, light-headedness-ul sunt la fel. Trezit de mirosul cafelei şi nu de alarma ceasului deşteptător, te găseşti între două lumi: cea a posibilităţilor neîncercate şi cea a stării de fapt. Descoperirea altor oameni, altor locuri îţi recrutează cumva gândurile spre vise şi proiecte uitate sau abandonate.

Ajutat de această stare, azi ar fi trebuit să merg la servici dar am rămas acasă. Am luat această decizie când a sunat ceasul. În orice alte împrejurări, aceeaşi subminare a rutinei datoriei mi-ar fi provocat stări de inutilitate sau chiar de vinovăţie dar azi sunt detaşat de noţiunea de Zi aşa cum e şi pisica. Azi îmi permit să fiu nesimţit de nepăsător şi să rămân imun la atacurile pe care mi le pregăteşte conştiinţa. Nu mi-e frică! Am găsit şi o modalitate eficientă de a le preveni. Voi face curat prin sertare şi mă voi juca cu întrebarea : Ce-ar fi dacă…? Cred totuşi că mă ajută şi scrisul. Atributele sale introspective îmi conferă acel scut pe care l-am mai menţionat. Oare cât de liniştit ai putea deveni la un examen de contabilitate scriind în loc, o poezie?

Azi imi pasă doar visele mele si mă las purtat de ele…

PS: Iniţial am numit acest post Azi nu-mi pasă!

Băiatul cel rău

decembrie 2, 2012

Datorită meseriei, astăzi ar trebui să studiez nişte materiale tehnice. Asta ar fi trebuit să fac şi ieri. De fapt, de vreo săptămană tot asta ar fi trebuit să fac. Materialul stă pregătit pe masă. A stat o perioadă şi mai aproape de mine, pe canapea dar am reuşit să-l evit cu succes. Desigur, nu fără oarecari dojeni de conştiinţă. Staţi liniştiţi, totul e sub control! situaţia nu e Ah, tre să merg la baie da îmi place filmul! Neh, e timp. Dar felul în care am fost programaţi de mici, îmi tot împungea ca un profesor nevăzut, conştiinţa. Aşadar, conflict total cu natura atehnică a sufletului meu şi atitutdinea zenistă „mai putin. mai usor” cu care am fost „dotat” de la natură. De multe ori stau şi mă intreb cum am ajuns inginer, când toate celule mele moldoveneşti strigau: Huoo Ăăi! Şi tot eu le răspundeam: Staţi bre, că asta nu-i enjinerie di cari ştiţi voi cu fiari şi cu murdării. Asta-i enjinerie softuer! Sof-Where!? Nu bre! Soft-Ware. Adică niştii sculii fărâ greutăţi, fărâ masâ, virtualii multii dintri elii. Uşurelii, delicatii, aşa cum voia mama pentru băietu ei. Tăt un fel di artâ, di literaturâ, di creaţiii, numa’ câ nu scrii poiezii, şi scrii cu clapii, nu cu creionu’. Biinii, cââ, … matmatica tot peceul o faşii! Mă rog, explicaţia a fost acceptată dar eu tot mulţumit nu sunt. De când au început să mă preocupe mai mult problemele omului decât cele ale calculatorului, mă tot gândesc: De ce să fac eu ceva împotriva celulelor? În loc să fac ce nu-mi place, o să fac tocmai ce-mi place! Aţi înţeles?! Numai ce-mi place! O să se supere mama, da n-am ce-i face! O să-i recomand deocamdată două filme (că deh, mai învaţă omu’ şi lucruri bune din filme), poate înţelege şi ea măcar aşa de pe ecran, că tot practică cu ardoare religia naţională „Televizorule, icoană sfântă!” dacă nu din viaţă. Deşi, poate la vârsta ei cunoaşte deja şi poate e mai bine s-o las in pace, aşa cum e, cu credinţa ei. Habar n-am.

Cum din ciclul clichee am extras speranţa moare ultima, o să fac totuşi recomandarea celor două filme şi a scenelor care şi-au găsit loc prielnic în fiinţa mea. Titlurile şi textul sunt uşor de dibuit aşa că nu mai traduc.

The Waterboy – „What mama won’t know, won’t hurt mama!”

Dead Poets Society. Ştiam că mi-am notat undeva cele spuse de Robin Williams, în rolul profului de universitate, dar nu mai găsesc hârtia (sigur o găsesc dupa ce postez). O să redau pasajul din amintiri dar voi veţi prinde ideea şi sper că veţi căuta filmul în cazul în care nu l-aţi vizionat deja. Merită văzut cap-coadă, nu doar pentru această secvenţă:

Why are we here for!? Why do we exist? Why do we write poetry? All disciplines like maths, physics, medicine are useful and interesting but they are only to sustain life. Beauty, love, passion are the reasons we are here for!” Brilliant! Bravoo! Thank you very much!

(Mama, ce mişto-i sa scrii fara diacritici! Problema e că, fara ele nu puteam să vă transmit, puţin exagerat ce-i drept, accentul meu sexy.)

PS:

Vorbind cele de mai sus, mi-am adus aminte de profu online. Un om deosebit, care merită menţionat mai des, nu doar aici la post-scriptum. Îi urmăresc câteodată lecţiile de matematică online (lecţii de şcoală generală, bazele matematicii), afară, la stupăria lui, cu dealurile din preajmă martore ale anotimpului de atunci şi parcă m-aş apuca să-mi umplu golurile. Aşa, pe-ndelete, buchisit, de la clasa a-V-a. Lecţiile lui mi-aduc aminte de-o grădină antică, unde, o mână de elevi discipoli, viitori politicieni, împăraţi, studiau filozofia. Cu el, această disciplină căreia Cioran îi atribuie virtutea unei totale lipse de vanitate, poţi găsi ceva sublim. Din păcate, pentru cei ca mine, mai grei de cap sau mai cu frică de zbirii autorităţii promovaţi de regimul comunist (Cred că mi-ar fi plăcut sa fiu un golan fără frică!), a fost o sperietoare. Sau poate nu! Celulele ar fi ales, încurajate chiar de această sperietoare, să-şi urmeze calea. Nu ştiu… Poate cam târziu dar mai caut răspunsuri.