De ce? O întrebare pe care am voie să mi-o pun doar eu. (5.2.2016)

De ce scriu?

Scrisul n-are nimic de-a face cu faptul că scriu. Vinovate sunt gândurile. (16.10.2013 )

Ca să-mi adun ideile. Ca să nu mă scufund. Pentru trădarea gândirii. Aşternându-mi gândurile, sper să înţeleg ce se întâmplă şi să-mi alung fricile. Scriu pentru că îmi caut convingerile, certitudinile. Mai scriu din cauza unui sentiment ciudat de a mă simţi „treaz” doar atunci. Scriu pentru că nu ştiu să mai vorbesc sau pentru că nimeni nu mai are răbdare să asculte. Scriu o singură dată ca să nu mai vorbesc de două ori.

Cum?

Păstrând primele cuvintele ieșite în grabă, uneori tăindu-le și înlocuindu-le cu altele, „mai potrivite”.

Mi-am făcut curaj să scriu, conştient de repercusiuni și posibilitatea de a începe a mă uita la mine însumi ca la un străin. Am alungat şi teama de a plagia. Chiar dacă se scrie îngrijorător de mult, două minți nu pot produce acelaşi rezultat. Fiecare este original în felul lui, cu atât mai mult cu cât a reuşit să se surprindă câtuși de puțin, cu niște idei pe care nu le-a găsit nicăieri înainte sau poate le-a găsit dar au fost demult uitate. Mă va mulțumi și numai simplul fapt ca atunci când voi reveni după mult timp asupra celor scrise, nu-mi va fi rușine de ce-am spus.

Încerc sa mă debarasez de ce nu-i al meu. Cât de original este ce-am zis aici? O fi pentru pentru ca așa simt? Simt pentru că așa gândesc sau de ce? Oare n-ar fi mai bine să nu mă mai preocupe acest efort de debarasare? Mi-e frică să nu-I imit (ah, frica asta!) atunci când vreau să scriu şi eu ceva. „Folosindu-mă” de Ei ca de niște mentori, aș putea totuși desfunda și bidonul originalității mele.

Trebuie să scriu detașat, domolit, umil, fără venin și să încerc sa îndrept cititorul nu numai către răspunsurile pe care poate că le caută dar și spre întrebările pe care ar trebui să și le pună; să-l luminez atât cât pot lumina.

Încerc să cântăresc cât mai bine sensul cuvintelor. Încerc să judec dacă nu cumva e mai potrivit să folosesc o litera mică în locul uneia mari, semnul exclamării urmat de unul al întrebării sau dacă sublinierea cuvintelor redă mesajului adâncimea sau superficialitatea dorită.

Când cuvintele mi se vor părea ridicole sau futile, pentru că știu că vor veni și astfel de momente, ele nu vor suprima dorința de expresie. În schimb, mă vor împinge către fotografie. Atunci voi vorbi prin imagini.

Și mai de ce?

Din dorința de a rămâne doar cu scrisul.

De ce să rămân doar cu scrisul? Pentru că scrisul se pare, mă apără de orice responsabilitate eșuată. Perspectiva aruncării prosopului mă liniștește dar mă tulbură consecințele. Aș vrea să ies din rolul asumat până acum. Nu mă oprește nimeni; doar grija celor două întrebări: Ce vor spune cei apropiați și Ce voi mânca. ngrijorător că mi le pun în această ordine!).

Gândul că am rămas doar eu, cafeaua și biscuiții mă liniștește. Fără nici un plan sau vreo dorință, nici măcar preocuparea consecinţelor. Sânt fericit!

 

18.05.2015 De ce mai scrieti?

 

%d blogeri au apreciat asta: