Ascultă, vorbeşte şi taci!

Chiar dacă vorbitul pe rând a fost practicat în şcoală mai mult din inertie, această competenţă se pierde repede scoţând capul în lume. Mâna liberă este imediat copleşită de gura liberă. Nimeni nu mai ascultă, nimeni nu mai tace, nimeni nu mai înţelege. Nici discuţia în doi nu mai sună a dialog. Totul e un megalog simultan. Se mai tace doar atunci când se mănâncă (adică se stă la masă). În tăcerea care s-a produs, ecoul acestor versuri mângâie liniştea:

„Ascultă, priveşte şi taci!…
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci…
Ascultă, priveşte şi taci!”

Ion Minulescu – A XI-a Poruncă

(Primul gând pentru România)

fiecare pasăre…

Octombrie 28, 2012

După mult timp trăit printre străini am avut ocazia să simt veridicitatea proverbului: fiecare pasăre pe limba ei moare; însă i-am descoperit şi un alt sens. Am avut uneori sentimentul că se poate muri şi din cauza ei. Insultele, calomniile, vulgarităţile dor mai tare când le auzi pe limba ta.

mi-am dat demisia

Octombrie 19, 2012

Nu sunt extraordinar la ceea ce fac dar se pare că iese treaba și oamenii mă vor. Astfel, după un timp, mă văd nevoit să plec singur în căutarea altor proiecte mai stimulative, ca nu cumva apatia și dezinteresul să-şi facă apariţia. Uneori aş fi preferat concedierea. E mai uşor când nu trebuie să trăieşti şi cu presiunea responsabilităţii unei decizii considerată cel puţin îndrăzneaţă dacă nu deplasată. Sunt acolo unde se cere, inima fiindu-mi cu totul aiurea. Astfel dezbinat nu rezişti o cursă prea lungă, eforturile luând aspectul unor convulsii – întruchipare a unui spirit înşelat.

Nici monotonia agonizantă a unei curse fără final nu e de preferat. Lipsa unei perspective autentice mi s-a oferit cu fiecare slujbă plătită. Naiv, influenţat, sedus, am subscris unui sistem (unicul!?) ale cărui valori au menirea de a submina pornirile sufleteşti, înclinaţia, chemarea, pasiunea. Circumstanţele trecutului mi-au dictat, din lipsa unor repere alternative, viitorul. O teamă perversă de alunecare spre excluziune și sărăcie dă naştere unui soi de aspiraţii josnice care ascund sub masca progresului și poftelor intelectuale, tânjirea după confort.

Îmi revizuiesc trecuturile şi dezgrop pasiuni abandonate prin gările destinului. Sau nu descopăr nimic şi caut mai departe. Cred că nu mă voi linişti decât atunci când voi face doar ce simt eu că e important, nu ce zic alţii că e, chiar şi cu riscul unui probabil faliment.

Cum am putea face o alegere mai potrivită de timpuriu, când nu ştim mai nimic despre acolo unde vrem să intrăm cu atâta îndărătnicie? Şcoala nu a reuşit să-mi lumineze calea profesiilor, fiecare cu avantajele şi dezavantajele ei. Nici părinţii. Cine-ar trebui s-o facă la acea vârstă fragedă? Poate intenţionat am fost lăsaţi în pace, pentru a ne urma înclinaţiile în mod natural. Dar fără o îndrumare cinstită însă, spre ce am înclina? Nu-mi rămâne decât să cred că tocmai în asta constă frumuseţea lumii în care trăim: în iniţiativa proprie, în curiozitatea şi libertatea de a descoperi singuri ce ni se potriveşte cel mai bine. În final ar trebui să existe măcar satisfactia afirmaţiei: „Cel puţin a fost alegerea mea! Intr-adevăr a mea!”

Nu mă mai abat prea mult de la subiect şi revin la demisia mea. Aşa cum o cereau împrejurările demisia a fost scrisă în engleză dar o redau aici în româneşte. Traducând varianta oficială în limba română  am alunecat  involuntar  şi către o versiune ne-oficială care, în momentele de faţă, îmi este mai de folos decât cliché-ul cerut de cea oficială.

Le redau pe ambele mai jos.

Varianta oficială:

Stimată D-nă,

Vă adresez această scrisoare pentru a vă comunica intenţia mea de a întrerupe contractul de muncă pe care l-am semnat în 2010. Doresc să subliniez că factorul care a determinat luarea acestei decizii ţine întru-totul de aspecte şi priorităţi familiale.

Vă pot informa că am avut ocazia să contribui la acest proiect prin cunoştinţele dobândite de-a lungul carierei mele iar prin complexitatea lui mi-a oferit condiţiile pentu a asimila în continuare cunoştinţe noi. Colectivul în care am lucrat s-a dovedit de un profesionalism exemplar şi în pofida diferenţelor culturale, obiectivul comun a fost îndeplinit cu success.

Îmi doresc ca această decizie, oarecum spontană în aparentă, dar care respectă pe deplin obligatiile contractuale, să nu afecteze în nici un fel activitatea dumneavoastră imediată sau o potenţială colaborare între firmele noastre în viitorul apropiat. Vă invit să îmi comunicaţi negreşit dacă această decizie afectează prin natura ei interesele organizaţiei dumneavoastră, pentru o eventuală reajustare avantajoasă ambelor părţi, ai termenilor contractuali.

Cu speranţa unei colaborări viitoare cel puţin la fel de productive, vă mulţumesc pentru această oportunitate şi vă doresc mult success în activitatea dumneavoastră.

Cu respect,

T.

Varianta ne-oficială:

Dragă D-nă,

Vă adresez această scrisoare pentru a vă comunica intenţia mea de a întrerupe contractul de muncă pe care l-am semnat împreună în 2010. Doresc să subliniez că motivul acestei demisii îl constituie tocmai faptul că, după aproape trei ani de muncă mai asiduă la început şi mai lejera spre sfârsit, nu mai găsesc nici energia, nici motivatia şi nici satisfacţia necesara pentru a continua. Nu ştiu dacă o creştere a salariului mi-ar schimba decizia.  Există şi un anume disconfort în mediul de lucru, cauzat de porniri ranchiunoase caracterisitice lucrătorilor de birou afectaţi de intelectualism.

Gradul ridicat al incertitudinii, modificarea frecventă a cerinţelor şi ne-coordonarea activitătilor datorită lipsei unui manager de proiect, nu ar constitui o problemă majoră pentru că ştiu să mă adaptez (aşa cum am fost educat), însă faptul că pedalez de ani buni în direcţie opusă inimii, începe să mă îngrijoreze. Într-un access de onestitate brutală, vreau să vă spun că munca pe care o fac nu-mă-mai-pa-si-o-nea-ză! Îmi mănancă nervii şi îmi omoară ochii. Nu mai am răbdarea şi nici indiferența necesară faptului că iau forma scaunului timp de opt ore în fiecare zi şi că în fiecare an îmi schimb dioptriile ochelarilor. Aştept momentul când nu voi mai trebui s-o fac pentru a-mi câştiga existenţa, momentul când ea va fi devenit doar o activitate duminicală. Mă îngrijorează unidirecţionalitatea în care mă afund. A face aceeaşi muncă toată viaţa mi se pare la fel de insuportabilă ca şi ideea de condamnării la muncă silnică. Mai e şi munca în colectiv care pezintă o anumită vulgaritate. Acolo se poate vedea bruta.

Trebuie să recunosc că îmi vine greu când mă gândesc că va trebui să renunţ la salariul şi confortul pe care mi-l asigură acest servici dar nu sunt la prima faptă de acest gen şi stiu că soarta aşeaza lucrurile întotdeauna cu folos. Aş dori totuşi să îmi las o portiţă de colaborare cu dumneavoastră deschisă, în caz că planurile mele de viitor nu se vor materializa. Am multe temeri şi incertitudini pe care sper să le risipesc prin succesul acţiunilor mele viitoare.

De asemenea, nu aş dori să vă schimbaţi părerea despre mine în urma acestei decizii spontane de care încă mă îndoiesc şi sper ca atunci când vom mai avea nevoie unul de celălalt să colaborăm la fel de bine.

Aştept în următoarele zile, când efervescenţa faptei se va fi consumat, întâlnirea cu acea dulce nepăsare ce urmează resemnării în faţa ireversibilului.

Cu speranţa că nevoia unei colaborări viitoare nu-şi va mai afla rostul, vă urez mult success în activitatea dumneavoastră.

Acelaşi,

T.

Pe măsură ce îmbătrânesc, unii au şansa de a deveni bunici. Deci, mai buni.

bunica

Bunica

un gând pentru România

Octombrie 14, 2012

 

Mai puţin!

Mai încet!

Mai blând!

femeilor fara copii

Octombrie 8, 2012

Exista ceva sublim in femeile care aleg sa nu procreeze. Unele au devenit erou, altele s-au lecuit de barbati iar altelor le-a trecut timpul. Raman ca un copac drept necunoscand povara fructelor. Neimplinindu-si menirea in societate, au curajul de a infrunta firea omului. In lumea femeilor raman flori rare, pe cale de disparitie, venerate de cei nenascuti. Prin necontributia lor la perpetuarea unei oranduiri suspecte, raman deasupra conditiei de femeie doar om. Refuzul lor de a fi mame ramane un gest sublim de libertate.

Constatare I

Octombrie 5, 2012

Norii au început să se plimbe din nou, nestingheriți, dictând la întâmplare tonurile luminii. În gama culorilor griul oscileaza între vinețiu şi arămiu provocând materialul clădirilor la o dispută cromatică.

O pojghiță fină de apă aşezată peste orice, grăbeşte alunecarea timpului.

Zgomot de picături căzute la întâmplare deformează simetria secundelor.

Pori uscați, orificii însetate, rădăcini indiferente primesc docil umezeală.

Oameni cârciți de rafale, ca nişte virgule răsturnate, încep să meargă oblic, fără rost.

E toamnă.

(Constatare II – Toamna arhaica)