Nu sunt extraordinar la ceea ce fac dar se pare că iese treaba și oamenii mă vor. Astfel, după un timp, mă văd nevoit să plec singur în căutarea altor proiecte mai stimulative, ca nu cumva apatia și dezinteresul să-şi facă apariţia. Uneori aş fi preferat concedierea. E mai uşor când nu trebuie să trăieşti şi cu presiunea responsabilităţii unei decizii considerată cel puţin îndrăzneaţă dacă nu deplasată. Sunt acolo unde se cere, inima fiindu-mi cu totul aiurea. Astfel dezbinat nu rezişti o cursă prea lungă, eforturile luând aspectul unor convulsii – întruchipare a unui spirit înşelat.
Nici monotonia agonizantă a unei curse fără final nu e de preferat. Lipsa unei perspective autentice mi s-a oferit cu fiecare slujbă plătită. Naiv, influenţat, sedus, am subscris unui sistem (unicul!?) ale cărui valori au menirea de a submina pornirile sufleteşti, înclinaţia, chemarea, pasiunea. Circumstanţele trecutului mi-au dictat, din lipsa unor repere alternative, viitorul. O teamă perversă de alunecare spre excluziune și sărăcie dă naştere unui soi de aspiraţii josnice care ascund sub masca progresului și poftelor intelectuale, tânjirea după confort.
Îmi revizuiesc trecuturile şi dezgrop pasiuni abandonate prin gările destinului. Sau nu descopăr nimic şi caut mai departe. Cred că nu mă voi linişti decât atunci când voi face doar ce simt eu că e important, nu ce zic alţii că e, chiar şi cu riscul unui probabil faliment.
Cum am putea face o alegere mai potrivită de timpuriu, când nu ştim mai nimic despre acolo unde vrem să intrăm cu atâta îndărătnicie? Şcoala nu a reuşit să-mi lumineze calea profesiilor, fiecare cu avantajele şi dezavantajele ei. Nici părinţii. Cine-ar trebui s-o facă la acea vârstă fragedă? Poate intenţionat am fost lăsaţi în pace, pentru a ne urma înclinaţiile în mod natural. Dar fără o îndrumare cinstită însă, spre ce am înclina? Nu-mi rămâne decât să cred că tocmai în asta constă frumuseţea lumii în care trăim: în iniţiativa proprie, în curiozitatea şi libertatea de a descoperi singuri ce ni se potriveşte cel mai bine. În final ar trebui să existe măcar satisfactia afirmaţiei: „Cel puţin a fost alegerea mea! Intr-adevăr a mea!”
Nu mă mai abat prea mult de la subiect şi revin la demisia mea. Aşa cum o cereau împrejurările demisia a fost scrisă în engleză dar o redau aici în româneşte. Traducând varianta oficială în limba română am alunecat involuntar şi către o versiune ne-oficială care, în momentele de faţă, îmi este mai de folos decât cliché-ul cerut de cea oficială.
Le redau pe ambele mai jos.
Varianta oficială:
Stimată D-nă,
Vă adresez această scrisoare pentru a vă comunica intenţia mea de a întrerupe contractul de muncă pe care l-am semnat în 2010. Doresc să subliniez că factorul care a determinat luarea acestei decizii ţine întru-totul de aspecte şi priorităţi familiale.
Vă pot informa că am avut ocazia să contribui la acest proiect prin cunoştinţele dobândite de-a lungul carierei mele iar prin complexitatea lui mi-a oferit condiţiile pentu a asimila în continuare cunoştinţe noi. Colectivul în care am lucrat s-a dovedit de un profesionalism exemplar şi în pofida diferenţelor culturale, obiectivul comun a fost îndeplinit cu success.
Îmi doresc ca această decizie, oarecum spontană în aparentă, dar care respectă pe deplin obligatiile contractuale, să nu afecteze în nici un fel activitatea dumneavoastră imediată sau o potenţială colaborare între firmele noastre în viitorul apropiat. Vă invit să îmi comunicaţi negreşit dacă această decizie afectează prin natura ei interesele organizaţiei dumneavoastră, pentru o eventuală reajustare avantajoasă ambelor părţi, ai termenilor contractuali.
Cu speranţa unei colaborări viitoare cel puţin la fel de productive, vă mulţumesc pentru această oportunitate şi vă doresc mult success în activitatea dumneavoastră.
Cu respect,
T.
Varianta ne-oficială:
Dragă D-nă,
Vă adresez această scrisoare pentru a vă comunica intenţia mea de a întrerupe contractul de muncă pe care l-am semnat împreună în 2010. Doresc să subliniez că motivul acestei demisii îl constituie tocmai faptul că, după aproape trei ani de muncă mai asiduă la început şi mai lejera spre sfârsit, nu mai găsesc nici energia, nici motivatia şi nici satisfacţia necesara pentru a continua. Nu ştiu dacă o creştere a salariului mi-ar schimba decizia. Există şi un anume disconfort în mediul de lucru, cauzat de porniri ranchiunoase caracterisitice lucrătorilor de birou afectaţi de intelectualism.
Gradul ridicat al incertitudinii, modificarea frecventă a cerinţelor şi ne-coordonarea activitătilor datorită lipsei unui manager de proiect, nu ar constitui o problemă majoră pentru că ştiu să mă adaptez (aşa cum am fost educat), însă faptul că pedalez de ani buni în direcţie opusă inimii, începe să mă îngrijoreze. Într-un access de onestitate brutală, vreau să vă spun că munca pe care o fac nu-mă-mai-pa-si-o-nea-ză! Îmi mănancă nervii şi îmi omoară ochii. Nu mai am răbdarea şi nici indiferența necesară faptului că iau forma scaunului timp de opt ore în fiecare zi şi că în fiecare an îmi schimb dioptriile ochelarilor. Aştept momentul când nu voi mai trebui s-o fac pentru a-mi câştiga existenţa, momentul când ea va fi devenit doar o activitate duminicală. Mă îngrijorează unidirecţionalitatea în care mă afund. A face aceeaşi muncă toată viaţa mi se pare la fel de insuportabilă ca şi ideea de condamnării la muncă silnică. Mai e şi munca în colectiv care pezintă o anumită vulgaritate. Acolo se poate vedea bruta.
Trebuie să recunosc că îmi vine greu când mă gândesc că va trebui să renunţ la salariul şi confortul pe care mi-l asigură acest servici dar nu sunt la prima faptă de acest gen şi stiu că soarta aşeaza lucrurile întotdeauna cu folos. Aş dori totuşi să îmi las o portiţă de colaborare cu dumneavoastră deschisă, în caz că planurile mele de viitor nu se vor materializa. Am multe temeri şi incertitudini pe care sper să le risipesc prin succesul acţiunilor mele viitoare.
De asemenea, nu aş dori să vă schimbaţi părerea despre mine în urma acestei decizii spontane de care încă mă îndoiesc şi sper ca atunci când vom mai avea nevoie unul de celălalt să colaborăm la fel de bine.
Aştept în următoarele zile, când efervescenţa faptei se va fi consumat, întâlnirea cu acea dulce nepăsare ce urmează resemnării în faţa ireversibilului.
Cu speranţa că nevoia unei colaborări viitoare nu-şi va mai afla rostul, vă urez mult success în activitatea dumneavoastră.
…
Acelaşi,
T.
Jurnal de Cafenea 