O dimineață fără griji

Uneven ground

Monday, 27 Apr ’15

Two days ago I started to build some steps in the garden. After last year’s leveling work it ended up with a higher patch of ground which needed easier access. The stones I’ve been collecting since November will now get used. Five piles of hand picked stones betrayed some presence during the cold months. There are still plenty of stones lying around waiting to be picked. (Is there a better way to remove stones from a garden?) I regret I did not sort them from the beginning. By shape would have made this job easier. 

I’m standing on the edge of the land. A portion of it started to wear off but it doesn’t bother me. It kind of gives way to nature’s contribution, revealing an enclosure for a little bench. I took my boots off, and my work trousers.  The remoteness  discarded all inhibition.  The dry crumbled ground quickly absorbs the sweat from my feet. The sun feels good. An earthly wind reminds me of the last snow which melted only weeks ago. It’s Monday morning and.. I’m here.

Tuesday, 28th – Body aches from digging and shoveling ground from one place to another. It started to rain. Writing.

 

Lemnele tăiate – scena pisicilor

8:30am, cu cafeaua langa mine contemplam copacul. Voiam să scriu ceva, dar ce?

Despre dimineața de azi.

După o ploaie scurtă de vară ce anunta totuşi o zi moharată, soarele a inundat grădina pentru o oră, asa că am avut timp sa ies si să urmăresc nestingherit pisicile: Vincent, Sata şi.. Nuța.

Acum vreo două luni cineva a tăiat niste lemne si le-a depozitat convenient sub coroana copacului dar în bătaia soarelui. Spre norocul meu, copacul a fost pus cu cap încât nu încurcă lumina dimineții şi o îmblânzşte pe cea de amiază. La numărul 14 (sau 18?) îți trebuie umbrelă sau pălărie pe care oricum nu se merită să dai banii doar pentru câteva ore pe an. Nu e grădina mea. (De ce-ar fi?) E frumoasă dar n-o simt a mea. Plătesc chirie pentru ea. Ar trebui întrtinută mai bine.

Privind micul decor, dintii drujbei îmi sună în creştetul capului. Ce trunchi s-o fi tăiat? Nu mai contează, copacul a rămas în picioare. Păcat de lemnul care putrezeşte şi nu-l arde nimeni. În grădina asta e numai decor de scenă iar în lumina reflectoarelor pisicile îşi joacă rolul.

 

(azi dimineață)

Sata (azi dimineață)

f3.2, 1/160, iso 400, Olympus XZ-2

Sata (astă-primăvară)

f2.8, 1/400, iso 250, Canon 7D, 70-200mm L 2.8 IS II

pisica neagra, pisica neagra in gradina, pisica neagra pe lemne taiate, pisica neagra in gradina

black cat, blac cat in the garden, black cat on a pile of cut wood, black cat watching the garden form high

(azi chiar aş tăia lemne.. Într-o zi O zi)

Copacul

o vesnicie trecatoare. Cred c-am mai vorbit despre gradina mea dar nu cred ca am mentionat Copacul. Cand m-am mutat in Bruxel am fost binecuvantat cu un copac a carui coroana umple careul locuintelor, le incanta, le imbata, le alina, le sopteste, le vrajeste, le umbreste, le inspira. Tot privindu-l, dimneata, pranz si seara, nu mi-a amintit deloc de salcamul nefericit sau de teii inodori, mi-am amintit in schimb de Copacul lui Aurelian Andreescu.

Mi s-a facut dor de nucul bunicilor…

Din copac in copac am fost pe rand:  maimuta, pasare, pisica.

Iulie

Aici cred ca am reusit sa-i surprind freamatul. Unele crengi sugereaza miscare in timp ce altele, neatinse de boarea calda a verii raman nemiscate. (Poza facut azi dimineata)

Aprilie

 

Noiembrie

Decembrie

Ianuarie

Furnici pe gard

Azi am facut poze in gradina. Am descoperit un roi de furnici care circulau inainte si-napoi pe o lungime de vreo 10m de gard. O adevarata autostrada, si trafic nu gluma.

 

 

De la grajd la anexa locuibila

La:

Jurnal de campanie la gradina

De mult tineam sa ma reintorc la casa unde-mi petreceam vacantele de vara si sa stau cateva nopti pentru a simti ce a devenit acest loc dupa atatia ani. Atatia ani in care memorii intinate de cursul vietii revin la matca.

Ca sa sarbatoteresc cumva faptul ca am terminat cea mai mare parte a lucrarilor de renovare a casei bunicilor i-am luat pe cei apropiati sa petrecem cateva zile, patru la numar, in conditii „vitrege”, de campanie. Vicisitudinile au constat in scosul apei din fantana, transferul in bidoane de plastic si distribuirea ei in doua directii: bucataria de vara si WC.

Fantana, desi neterminata, era aproape pregatita pentru functionare, adica avea butucul si roata. Am cumparat o galeata zincata, speciala pentru fantana, si opt metri de lant care s-au dovedit a fi prea multi. L-am taiat si am ramas cu vreo 5 metri cam cat are fantana, plus galeata. Chiar si acoperisul era la locul lui. Tigla pe care au folosit-o mesterii bate cu culoarea tiglei de pe casa si este proportionata cu dimensiunea acoperisului pe care a fost montata. Pentru fii-mea, turnatul apei din galeata in bidoane era o joaca nemaipomenita. Cand ma vedea cu bidoanele goale era prima la fantana. Chipurile ma ajuta sa trag lantul pe butuc impingand si ea roata. Apoi, mare show mare. Curgea apa mai mult pe langa gura bidonului pana ce am luat o planie pe care tinea mortis sa mi-o tina. Toata ziua eram uzi.

In gradina, langa porumbul de 1.90, am incropit un cuptor din piterele de rau scoase de prin santurile sapate pentru instalatia de apa. Acolo am gatit vreo doua ciorbe, supa si omleta. Gratarul il faceam separat. Tot timpul ne miscam. La inceput ca gainile fara cap, apoi, incet incet ne-am gasit rosturile. Deveneam eficienti gandind mai repede cu o secunda incercand pe cat posibil sa ne economisim energia. Un drum pana in casa avea in vedere o incursiune in beci dup cate ceva, mutarea unui bidon gol la fantan iar la intoarcere aveam in vedere ca galeata cu apa de la fantana sa fie plina. Aici mi-am data seama ce diferit cresc copiii la tara, la curte. „Frecarea” constanta cu ei care exaspereaza orice parinte care traieste la bloc este aproape inexistenta. Spatiul da omului pacea necesara.

Ziua am gatit la foc (femeile, dragele de ele) iar eu cu tata faceam ordine prin curte sau reparam ce mai era de reparat. Mi-a batut niste ochiuri de geam care lipseau sau fusesera crapate in timpul lucrarilor. Fara frigider mancarea si bautura s-au pastrat destul de bine in beciul de piatra de sub casa.

Seara cadea peste puterile noastre indemnandu-ne spre reculegere si odihna. Totusi gaseam energie, nu stiu de unde, sa mai stam cate o ora de vorba sub sopron la lumina felinarului la un pahar de vin sau o cana cu ceai si o prajitura de casa pe care ne-au adus-o rudele cand le-am spus ca facem campanie pe paturi gonflabile si saci de dormit.

Copilul dormea. Sapa ascutita cu coada scurta cu care curatasem peste zi buruiana din jurul fantanii se odihnea intre grinzile late ale sopronului. Ascultam cantul greierilor si admiram porumbul care impanzea falnic gradina. A fost un an bun.

Oraseni cu gene coplesite de aceasta viata regasita, ocupam fiecare pe unde puteam cate un loc pe cerdacul casei si cufundati in linistea serii contemplam muti finele acestui spectacol maret a carui protagonisti fuseseram chiar noi.

Am mers pe jos prin sat, la rude sau fara tinta. Am mers pe ulite largi, prafuite. Am trecut raul Uzului prin apa calcand pe pietre. Copii se scaldau intr-un ochi mai la deal. Soarele asfintea dar aerul pastra caldura zilei. Intr-o zi am fost cu tata la o gospodarie mai apropae de Trotus, in Joseni, din care n-a ramas mai nimic si ne-ar apartine dar actele nu au fost facute la timp. Umblam noi acum incercand sa reparam greselile parintilor. Un frate din flori de-al bunicului a ramas acolo dupa ce toti s-au stins. E sarac cu duhul, schilod dar sanatos de altfel. Il cheama Stefan. Statul i-a pus ingrijitor dar ii e teama ca-l vor da afara. Am stat de vorba cu el si zice ca vrea sa fie inmormantat in curte. Nu-l intereseaza ce va fi dupa el. Bucataria de lut in care traieste iarna-vara nu valoreaza mare lucru.

Am ajuns la malul Trotusului unde un cioban cu cateva capre ne-a spus ca la 3o de ani a avut infarct si de atunci bea ceai de maces. Gaseste floarea peste tot, primavara, cand iese cu caprele. Cica ar fi foarte bun pentru circulatia sangelui. Si el, ca si multi alti darmanesteni, regreta caderea fostului regim. A ajuns din nou cioban pe malul apei, ca in copilarie, dar e mai linistit zice.

Darmanestiul e un loc mort. Se traieste din bani trimisi de copiii plecati la munca in afara si ajutoare sociale dar ca zona defavorizata are prioritate la atragerea fondurilor europene. Lipsesc insa oamenii. Cei cu initiativa nu sunt destui. Care-s acolo au gospodarii si fac ce au facut din totdeauna, adica cresc animale, au gradini, vii iar unii si-au incropit mici afaceri de prelucrare a lemnului. Sunt si care au servici in orasele din vecinatate Targu Ocna, Onesti sau Comanesti.

Darmanestiul nu a scapat nici el de marlania inflamata si prost gust. Transformarea fortata a taranului in muncitor de oras a fost o mare eroare ale carei consecinte le suportam astazi cu totii. Desi declarat oras, numarul blocurilor din centru se rezuma din fericire la trei si pastreaza caracterul rural.

Oamenii sunt linistiti, ca la tara, iar vanzatoarele si personalul de la Primarie este amabil si chiar zambeste. Venind de la Bacau acest fapt reprezinta o gura de aer curat dandu-mi imbolduri sa-mi mut resedinta. Mai am totusi de lucru la casa. Poate la primavara voi reusi sa fac incercarea.

In gradina:

 

Mai multe articole despre Casa Bunicilor:

De la grajd la anexa locuibila