Nemarginire

Septembrie 26, 2012

„Aş vrea să sece toate mările ca să mă scap de absolutul acesta imediat
şi de perfecţiunea melancolică, spre care tind secret în preajma
zădărniciei marine. Avantajul mării asupra muzicii sau a iubirii
este de a nu fi făcută de oameni şi de a nu încăpea astfel în inimă.
Prin ceea ce nu mai e omenesc în mine, descopăr marea, ascultându-mă.”

– Emil Cioran,  Île-de-Bréhat, 17 Iulie 1938, către Jeni Acterian  (din volumul Scrisori către cei de-acasă)

English sea. Margate, UK - British Channel

The English Sea  at Margate (British Channel)

Anunțuri

Made in China

Septembrie 24, 2012

Reculeg admirația ce-o aveam când eram copil pentru tot ce purta inscripția „Made in China”. Deşi restaurantul chinezesc – simbol al liberalismului economic chinez – lipsea cu desăvârşire în spațiul meu natal, nu pot să nu-mi amintesc filmele cu eroii shaolin rulate la scară națională, picturile pe bobul de orez prezentate sub lupă în galeriile de artă, lanternele „Tiger”, stilourile, jucăriile sofisticate, ciocolata fină în foită aurie, guma de mestecat cu care făceai baloane „cât China”, tenişii albi sau bleumarin care-ți dădeau aripi. Toate acestea aveau darul de a ne încânta copilăra. Nu exista vietate să nu fi fost afectată de produsul chinezesc. La fel, cu mai multe secole în urmă, mătăsurile lor fine trebuie să fi născut un sentiment de răsfăț în castele aristocrației apusene.

Dacă toate acestea stârneau admirația pentru succesul economic chinezesc, pentru mine sentimentul de astăzi este unul mai puțin pozitiv. Prezența lor „intergalactică” îmi stârneşte teama. Nu atât teama de a fi înghițit economic cât de a fi invadat teritorial. Sosiți pe diferite căi, faptul că trăsăturile lor încep să semene din ce în ce mai mult cu cele ale europenilor,  este aproape firesc să-mi pun întrebarea dacă incubatoarele de inginerie genetică umană a lui Huxley (Brave New World) chiar există. Domolirea înțepăturilor sonore în exprimare, statura crescută, comportamentul „pechinez” (aroganța şi obrăznicia gălăgioasă a acelei rase canine), reclamele subversive care îți arată un pui de cățelush cu limba scoasă urmat imediat de o chinezoaică simpatică care vinde ceva, vin să întețească nelămurirea: Unde vor ajunge chinezii?

Ceva mai târziu am găsit o explicație:  http://www.bbc.co.uk/news/magazine-19995218

What’s behind China’s cheap steel exports?

O zi

Septembrie 18, 2012

Vineri, 29 Iulie 2011. Azi aș lăsa înghesuiala, m-aș închide intr-o grădină cu iarbă și copaci și aș crăpa lemne cu toporul până mi-ar cădea mâinile ca nişte cioate sparte. Sub lama toporului aş reuşi să ciopârțesc şi o parte din fibra care mă străbate.  Crește din ce în ce mai rigidă ca o cumpana de fântână. Măcar de mi-ar tine de foame. fantana-cu-cumpana

Azi aș înlocui buretele scaunului c-o buturugă mică noduroasă. Aș înlocui pe cei din jur cu merele pădurețe de pe marginea drumului ca să le smulg pe rând de pe creangă, să muşc din ele o singura dată și să le arunc în șanț. Aş înlocui strada şi pereții de ciment cu drumul către-o moară de măcinat gărgăuni. Aş lua apoi coasa şi i-aş asculta suspinul pentru fiecare fir de iarbă lăsat in urmă. M-aş aşeza obosit pe buturugă privindu-mi mâinile înveninate şi m-aş simți eliberat pentru un timp. Triumful fierului în carnea vegetației domestice m-a liniştit. N-ar trebui să mai judec dacă victoria a fost dreaptă. A fost una dorită! Dar de ce nu mi-au sărit aşchii de clorofilă în ochi? Carne vegetală docilă şi proastă sfidează cu zel creştin orice ostilitate. Tăiată de coasă sau rumegată îi e tot una. Ştie că va creşte la loc si nu-i pasă. Aici stă fericirea şi puterea ei. Asta-i iarba! Trunchiurile au murit demult. Stau capitulate sub un şopron în drum spre cenuşă.

Sătul de lemne moarte mă uit în sus. Vântul mă răcoreşte şi mă încurajează să continui.

revederea

Septembrie 14, 2012

23 August 2012.

Așteptam cu oarecare emoție autocarul. Nu ne mai văzusem de șase ani. Mă învârteam in jurul autogării neștiind unde avea să tragă. Călători amestecați își așteptau cursa la umbra clădirii îngrămădindu-se din când in când la birourile de informații revenind apoi pe băncile de așteptare. Un muncitor, un țăran, o bunică, un copil toropit de căldura zilei, o femeie elegantă, un tânăr cu trăsături aspre, două adolescente gemene arse de soare si mulți alții care nu ieșeau prea mult din acest tipar. O masă amorfă, pestriță, enervantă. M-am amestecat și eu printre ei și am dedus că va trebui să aștept in față.

Am trecut în fața autogării prin pasajul îngust cu trepte, bucurându-mă de răcoarea cimentului.

Sosise! Se așezase pe o bordură. Fuma. Nu eram sigur că e ea și m-am apropiat mai mult. Trecând strada începeam să-i deslușesc trăsăturile. Slăbise mult și fața parcă i se micșorase sub ramele negre ale ochelarilor. Nu mai era cea pe care o cunoscusem cu mult timp în urmă. Stăteam in fața ei și îmi dădeam seama că nu aș fi recunoscut-o pe stradă dacă nu o trăda același zâmbet de care nu m-am putut despărți tot acest timp. Își purta părul castaniu în aceeași pieptănătură. Mi-a spus că are și fire albe dar că nu se vopsește. Ochii pe care-i știam căprui, erau acum aproape negri, afectați parcă de îngândurare.

Ne-am privit în grabă mascând emoția revederii cu o îmbrătișare. Nu eram cunoștinte apropiate. Nu eram nici prieteni. Nu fusesem nici măcar colegi. De fapt, eram aproape străini regăsiți in tranșeele destinului.

Ne-am desprins de acea autogară și am trecut pe la ai mei unde am stat la o cafea. S-a vorbit despre flori, pisici și mascarada politică din țară. Și-a aprins o țigară în balconul din dormitor și mama i-a oferit scrumiera din ceramică a bunicilor care-și găsise pentru prima oară întrebuințarea pentru care a fost făcută.  Apoi am plecat la mine. A fost surprinsă când a constatat faptul că apartamentele noastre erau la același etaj și aveau același număr. Am stat in casă toată după-amiaza și am vorbit nici nu mai știu ce.  Probabil nimic grav sau esențial. Spre seară am ieșit la o plimbare spre Insulă. După o zi caniculară, briza de pe malul Bistriței răcorea cimentul teraselor iar noi ne-am răcoream cu bere Timișoreana. Mi-a spus că se bucura că evadase din orașul ei încins și poluat dar căutase si compania in care avea să se afle. S-ar fi putut duce la rudele ei la munte dar ideea nu i-a surâs în aceeași măsură. Nu putea vorbi atât de deschis cu cei apropiați.

Am observat amândoi că orașul era mai animat în cursul săptămânii decât in weekend-uri, aspect care ne pune în contrast cu orașele din țările mai dezvoltate. (Luni, când aerul se va fi răcorit dupa ploaia mult-așteptată, aveam să petrecem câteva ore la o terasă din apropiere. Aveam să bem apă minerală Dor-Na! Râdea când stâlceam orașele și aveam jocul nostru: Mehe-dinți, Onești-falși, Iași tu!)

Târziu, spre miezul nopții, am plecat de la terasă si ne-am îndreptat spre aleea cu sălcii de pe malul insulei care avea sa ne ducă spre ieșire. La prima bancă ne-am așezat. Eram sub o salcie ale cărei plete, din lipsa oricărei adieri, atârnau greu peste noi. Tăceam și ne uitam în sus încercând să deslușim secretul stelelor. Luna era sus și-și proiecta lumina peste salcia noastră conturând-o ca pe un obiect de scenă. S-a ridicat in picioare și stătea aproape, in fața mea. Mi-am lipit capul de sânii ei și mi-am infășurat o mâna în jurul șoldurilor. Subțirimea mijlocului ei îmi stârnea fiori de adolescent. Cu cealaltă mâna îi mângâiam pântecele pe sub bluză. Am stat așa, nemișcati, lăsând tăcerea să ne vindece gândurile. Existam ca două corpuri care-și anulau reciproc vibrațiile. Vorbele și-au reluat timid cursul în timp ce taxiul ne ducea spre casă. Târziu am simțit o aliniere rară a destinului; soarta îmi mai dăduse o șansă de a mă fi aflat intr-un loc pe care-l iubeam cu o ființă pe care-o doream.

Soarele dimineții anunța o zi fierbinte. Aș fi vrut să merg la ștrand să inot dar ea a preferat umbra și am ajuns din nou pe insula cu sălcii. Îi plăcea acest loc. Am mâncat mici și am băut bere la halbă. Orele s-au scurs repede povestind și ascultând hit-urile verii. Râdeam de ce ne mai trecea prin cap sub influența berii. Înainte de a părăsi insula am stabilit planul pe a doua zi.

Seara am petrecut-o în casă cu semințe, bere și o comedie. Nu era „pregătită” să se amuze. „Seriozitatea” existenței îi anihilase pofta pentru umor dar s-a destins in cele din urmă. Căldura de peste zi, berea și plimbarea lunga la amiază ne-au trimis repede la culcare.

Ne-am trezit odihniți și cu chef de drum. A scris două acatiste, ne-am băut cafeaua și am pornit spre mănăstirile Neamțului.

La Bistrița am ascultat cântul călugărilor. Nu mai auzisem așa ceva. Cântau pe tonuri joase un zumzet menit să încânte și să vindece. Doi călugări trebăluiau prin biserică. Umblau încolo și încoace fără a se privi sau a privi pe cei veniți să se închine. Contemplându-i am realizat că îți trebuie curaj să apuci calea monahală.

Ea  s-a rugat și s-a închinat icoanelor în timp ce eu, așezat pe un jilț  in răcoarea bisericii, mă mântuiam de căldura de afară. Apoi a intrat la un părinte pentru sfat. La plecare am aprins amândoi lumânări. Ieșirăm din curtea mănăstirii și mă uitam la ea. Părea într-un fel ușurată. Zâmbea liniștită ca după o misiune reușită. Acum puteam pleca spre alte mănăstiri.

Ne găsise seara la Văratec. Am cumpărat sirop de brad si dulceață de cireșe si am plecat spre casă. Drumul părea mai lung acum. Era o seară tarzie de August în care aerul cald amestecat cu mirosul lemnelor arse, ne îmbăta simțurile. Mi-a spus că i-a fost dor de acest miros și arcuindu-se ușor pe scaunul din dreapta mea, a zis că o excită. Acest fum ne infășurase ca pe niste copii ai locului. Eram obosiți si beam amândoi apa pe care-o luasem de la un izvor într-o sticlă de plastic. Aveam să trecem pe langă multe astfel de izvoare.

Dumincă stațiile meteo anunțau furtuni în toată țara. Am stat acasa adăpostiți de amenințarile vremii, simțindu-ne în siguranță unul lângă celălalt.

Seara simțeam nevoia sa ieșim din casă. Nu plouase dar mai bătea incă vântul în urma furtunii uscate. Pentru prima oară de când venise, a simțit nevoia să se macheze și să-și aranjeze părul. O studiam în timp ce se pregătea. Aș fi vrut să-i fac un compliment dar n-am zis nimic. M-am mulțumit să o admir in tăcere.

Ne îndreptam din nou spre locul care devenise „al nostru”: Insula. Terasa „noastră” nu servea vin și ne-am oprit la alta. În scurt timp alegerea s-a dovedit pripită. Dezinteresul ospătăriței, cearta celor de la masa vecină, impertinența chelnerului de la grătar ce împingea volumul difuzoarelor dincolo de limita bunului simț, farfuriile de plastic m-au lăsat la fel de rece ca și mâncarea servită. Nu am vrut sa critic nimic din toate astea. Reacția ei nervoasă dar controlată era îndreptățită. Uneori aș fi avut si eu aceeași pornire. Obișnuința de a fi servit bine se leapădă greu.

Se făcuse târziu, Feteasca era pe terminate si simțeam nevoia să ne desprindem de acel loc. Am ales drumul orașului si ne-am plimbat ușor spre casă scăldându-ne trupurile în răcoarea nopții.

Ultima zi.

Am pornit de dimineață pe drumul Moineștilor.

Am oprit la Tescani unde i-a plăcut foarte mult așa cum îmi place și mie de fiecare dată când mă aflu acolo. Am discutat la sfârșitul vizitei cu un lucrător de la muzeu. Ne-a povestit nemulțumit despre noua administrație. Centralizarea bugetelor în București îi obligă să facă cerere și pentru sulurile de hârtie igienică. Alo, Bucureștiul?! Avem nevoie de cât mai multă hârtie aici la Bacău!

Ni se făcuse foame si am oprit la Șoimul pentru prânz. Un local apărut doar de doi ani al cărui succes se datorează calității și atenției minuțioase asupra oricărui detaliu a proprietarului. Deși erau puțini consumatori la acea oră, localul nu făcea economie de personalul bine pregătit.

În Dărmănești i-am arătat casa. Am trecut prin fiecare cameră și apoi i-am arătat grădina cu grajdul transformat in anexă locuibilă. Nu zicea prea multe dar părea încântată (poate mai mult de perseveranța mea decât de ceea ce vedea).

Slănicul era aproape și am vrut sa i-l arăt. Drumul traversează mai întâi orașul a cărui vedere spulberă orice dorință de a vizita “Perla Moldovei”. Slanic MoldovaTotuși, odată intrați in stațiune, aleile, florile si curățenia îți readuc liniștea. I-a plăcut mult o terasă urcată pe malul stâncos al râului la care se ajungea trecând un pod suspendat. Am băut cafea, apă, iar ea și-a luat un pahar cu vin alb. Astăzi fumase mai putin și își reamintea că se va lăsa cândva. Priveam șoseaua urmând cursul șerpuit al râului. Dincolo de balustrada cu flori a terasei, stațiunea își căuta parcă strălucirea ei de altă data. In depărtare, pe versantul opus, stăteau cocoțate vilele albe cu acoperișuri brâncovenești dominate cu oarece sfială de hotelurile mamut: Perla si fostul U.G.S.R.

Vântul aduse nori groși si începuse să plouă mocănește. Fata care servea a spus că va ține dacă a început așa. Am plecat spre casă. Se răcise. O oră mai târziu vedeam orașul de pe serpentinele Măgurei. Râdeam amintindu-ne de popasul urgent pe care l-am făcut la un birt de pe marginea drumului. Fuga prin ploaie, fețele amorțite ale celor câțiva consumatori, mirosul de alcool ieftin, gaura WC-ului turcesc ne lăsau impresia unei alunecari într-o cută a timpului.

Seara am iesit cu umbrela ocolind bălțile cartierului, la o terasă. Crâșmele erau ticsite cu consumatori. Era târziu si evident că nu prea ne ajungeau orele… Chelnerii ne mai așteptau doar pe noi. A doua zi ea pleca.